Melidava

DESPRE INVATAMANT, ACUM 10 ANI, ARTICOL IN FORMULA AS, AN 2013, NR 1081

Spread the love
http://arhiva.formula-as.ro/2013/1081/planete-culturale-30/despre-invatamantul-romanesc-cu-gabriel-timoceanu-sociolog-si-editor-16747

Despre învăţământul românesc, cu GABRIEL TIMOCEANU (sociolog şi editor)

Despre învăţământul românesc, cu GABRIEL TIMOCEANU (sociolog şi editor)

Dacă vă întrebaţi ce are de-a face un doctor cu învăţământul o să vă răspund aşa: sănă­tatea începe cu simţul responsabilităţii, atât al medicului, cât şi al pacientului.

Iar responsabilitatea se întemeiază pe morală, care se educă şi se învaţă. Aca­să, în primul rând, şi apoi în şcoală. Premizele sănătăţii unei persoane şi, mai departe, ale unei naţiuni se află în educaţie şi cultură.
Astăzi, în cabinetul meu, primesc pacienţi elevi de liceu care au dobân­dit boli severe. Foar­te îngrijorător e că unele sunt degenera­tive, încă de la vârsta de creştere. Intero­gân­du-i, înţeleg că pro­gramul şcolar este mult prea încăr­cat. Ca exemplu, la clasa a IX-a, câte 7 ore la şcoală în fie­care zi; dacă adunăm şi minimum 3 ore pen­tru lecţii acasă, re­zultă un program de lucru de cel puţin 10 ore! La o aseme­nea muncă, pentru un organism încă în formare, nu e de mirare că sănătatea cedează. Apoi, pe pragul spre viaţa de adult, la examenul de maturitate, unii elevi ajung să dea declaraţii la parchet, împreună cu profe­sorii lor…
Îmi amintesc cu bucurie şi azi cum în clasa noastră de liceu am fost 36 de elevi voioşi şi sănătoşi. Toţi ne-am luat bacalaureatul în vară şi am reuşit la faculta­te, prin examen. Cele mai frumoase amintiri le am din liceu. După aproape 30 de ani de la absolvire, încă mai ţin legătura cu unii profesori, pe lângă care m-am for­mat ca om pentru viaţă şi am trăit emoţiile examenelor şi ale vârstei. Ori de câte ori se întâmplă să trec pe lân­gă liceu, îmi bate inima mai tare.
Acum, am lăsat să se încheie episoadele acute ale tristei sesiuni de bacalaureat 2013, să se publice stu­diile institutelor de sondare a opiniei publice în legă­tură cu percepţia populaţiei despre ceea ce s-a întâm­plat, ca să putem avea o judecată la rece, înainte de a consemna răspunsurile unui sociolog şi om de cultură, domnul Gabriel Timoceanu, un editor bine cunoscut în Banat.

„Cine are carte are şi un anumit tip de parte”

– Se spune că cine are carte, are parte. În ce măsură astăzi mai este adevărat acest lucru?

– Fiind editor, sunt convins că cine are carte are şi un anume tip de parte. Fap­tul că socialul ro­mânesc propune valori ce n-au legătură cu şcoa­la, cu cartea nu trebuie să ne des­curajeze. Fac par­te dintre opti­miştii ce speră că după ce circul tranziţiei se va isprăvi, vom reveni la sănătate. Pe de altă parte, chiar în paradigma lui „a avea”, unde ne bălăcim bine cu toţii, cartea ce te lo­cu­ieşte este printre puţinele proprietăţi ce nu-ţi poate fi executată de nici o bancă ori administraţie financiară.

– Cine face, de fapt, azi, educaţie copiilor: familia, şcoa­la, anturajul, internetul?

– Cu evidenţă, şi azi, ca şi ieri, ca şi mâi­ne, familia este cea care for­mează pro­ge­nitura. Pentru că la şapte ani, la întâlnirea cu şcoa­la, copilul este în bună parte o personali­tate deja definită. An­turajul, şcoala vor clădi, vor in­flu­enţa ceea ce copilul a adus sau nu de acasă. Libertatea de a fi părinte este îngrozitoare. Pentru că poţi creşte un om viu, ceea ce este o minune, după cum poţi şi usca o mlădiţă.

– Orice tânăr are nevoie de modele în viaţă. De unde îşi iau azi copiii aceste modele?

– Copilul îşi caută cu disperare modelele în familie. Faptul că acolo nu le mai găseşte nu e vina lui. Şi nu le găseşte când, în respectiva familie, lipseşte un anu­me tip de căldură, când se trăieşte în minciună, în ipo­crizie, în nedragoste, de fapt. Dragostea nu are legătură cu achiziţia de jucării ori tablete ori iPad-uri ori iPhone. Le spun copiilor mei zilnic lucrul ăsta. Ei mă privesc cu suspiciune. Sunt influenţaţi, cu certitudine, de personajele oribile din desenele animate cu roboţi şi dragoni şi draci, de maşina mare a colegului de şcoa­lă, de bicicleta nouă a vecinului. De părinte depinde să păstreze aceste influenţe în rezonabil. Cum? Propu­nând ceva mai trainic şi mai frumos. Iubindu-i.

– Aţi fost studentul mai multor facultăţi, de ce aţi ales până la urmă sociologia?

– În 1990, când am abandonat Şcoala Politehnică, pentru a da examen la Sociologie, aveam 23 de ani şi credeam că nou-înfiinţata facultate, ce lipsise mai bine de douăzeci de ani din învăţământul românesc, va pre­găti specialiştii ce vor ordona şi vor aduce bunăstare în marasmul şi haosul creat după Revoluţie. Acum rea­lizez că am fost patetic. Ţărişoara noastră avea, deja, la acea oră, specialişti gata pregătiţi, la Ştefan Gheor­ghiu ori Băneasa.

– Elevii ajung la şcoală după cei şapte (sau şase) ani de acasă. Cum se prezintă un asemenea copil?

– Copiii vin de acasă acum mult mai deştepţi, mai învăţaţi, mai agitaţi şi mai lipsiţi de bun simţ decât veneam noi, acum treizeci-patruzeci de ani. Pentru că şi noi, adulţii de astăzi, suntem mai agitaţi şi mai lipsiţi de lege morală decât înaintaşii noştri. Pentru că şi con­strucţia socială la care ne dăm obolul încurajează o miş­care browniană, un circ permanent, omorâtor de sănătate fiinţială. Şi ne contaminăm copiii ce, ştiut este, învaţă prin simpatie, imitând inconştient.

– Vorbeaţi de morală. În ce măsură orele de reli­gie, dirigenţie, notele la purtare au o eficienţă, în sis­temul actual de învăţământ, în crearea sau corec­tarea unui minim de norme morale?

– Cred că, la vârsta şcolară, norma morală, dacă este, este deja în fiinţa mică, adusă de acasă. Coerciţia şcolară nu cred că poate crea ceva, după cum nici o coerciţie nu poate.

– Cum credeţi că pot fi făcuţi elevii să înţeleagă că anii aceştia petrecuţi în liceu, nu se mai întorc şi că orele pierdute, materiile neglijate, exa­me­nele ratate nu prea se mai pot recu­pera?

– Nu cred că pot fi făcuţi să înţe­leagă, după cum nici noi, ăi bătrâni, nu pricepem decât atunci când ne lovim cu capul de grindă. În genere, prea târziu şi irecuperabil.

– Pot fi şcolile particulare o solu­ţie, măcar pentru o parte dintre ro­mâni, părinţi şi copii?

– Cu siguranţă, da. Exasperat de super­fi­cia­lita­te, în aprofesionalismul înfumurat, cultivat ca valoare în România, părintele îşi do­reş­te seriozitate şi profesionalism mă­car pen­tru copilul lui. Măcar cu ei să punem bun început. Aşa că, şco­lile particulare, în măsura în care îi vor con­vin­ge pe părinţi că sunt consistente, au toate şansele de-a deveni o soluţie. Părintele îşi va rupe de la gură, cel ce are ce rupe, şi-şi va da copilul la o şcoală ade­vărată.

Despre învăţământul românesc, cu GABRIEL TIMOCEANU (sociolog şi editor)

– În timp ce şcoala românească încă mai dă olim­pici internaţionali, copiii politicienilor studiază de cele mai multe ori în străinătate. Sunt şcolile din străinătate mai bune?

– Nu sunt toate şcolile din străinătate mai bune. Dar, sigur, în străinătate există şcoli mai bune decât ale noastre. Ca-n toate cele româneşti, suntem încă în co­pilăria chestiunii. Avem olimpici, cum am avut în toa­tă vremea, dar e mult să galonăm întreaga şcoală românească pentru munca şi rezultatele de excepţie ale unor copii de excepţie şi ale unor dascăli ce, de ase­menea, sunt excepţii.

– Vă întreb, în calitatea dvs. de editor de ma­nuale: în ce măsură manualele alternative pot gene­ra o educaţie naţională, în condiţiile în care, spre exemplu, unii reporteri de televiziune ocupă, în căr­ţile de istorie, spaţii mai mari decât Mihai Viteazul?

– Nu cred că dezideratul oficialilor ce gândesc des­tinele educaţiei este ca aceasta să fie naţională. Nici nu cred că educaţia poate fi concepută astfel. Ea e na­ţio­nală intrinsec, că se face aici şi cu noi. Diversitatea e bună, dar nu importată mecanic. În occident ea e gardată de reguli clare, ce se şi respectă. Noi luăm doar ceea ce ne convine. Nu cred că avem la ora asta apara­tul tehnic necesar menţinerii unei oarecare unităţi în diversitatea manualelor alternative. Iar la examene nu se va ţine seama de asta. Aşa că ne jucăm cu destinele copiilor noştri, grăbiţi să fim europeni dintr-odată.

– Ştiu că Editura Brumar, căreia i-aţi dat viaţă acum mai bine de 20 de ani, publică multă poezie. Mai este poezia necesară în zilele noastre?

– Nu e bună întrebarea. Poezia nu vizează registrul necesităţii, nu l-a vizat niciodată, ci este libertate şi forma supremă de comunicare la care au putut să ajun­gă oamenii. Fiind libertate, lumea poeziei colcăie de golani şi impostori, pe de o parte, dar şi de oameni frumoşi, ce strălucesc în ziuă ca bătrânii din Paterice. Poezia în sine e un instrument ce face mari întâlniri posibile. Iar un om fără întâlniri… nu este.

 

#Melidava #MelidavaRomania #maimultdecatsanatate #polen #polencrud #naturavie #alimentfunctional

O descoperire remarcabila pentru apicultura, nutritie si apiterapie, a constituit-o polenul crud.
Pana in urma cu cativa ani, in apiterapie se utiliza doar polenul uscat, cum era in mod obisnuit furnizat de apicultura.
In Martie 1992, Patrice Percie du Sert, inginer agricol si apicultor pasionat din Franta, era intr-o stare alterata de sanatate datorita muncii extenuante. Medicul i-a spus ca nu mai poate continua la fel ca pana atunci.
Cum albinele incepusera recoltarea polenului, atras de culorile placute si proaspete ale granulelor, s-a lasat purtat de dorinta de a-l gusta pentru prima oara direct din colector.
Cititi mai multe aici:

https://melidava.com/informatii-pentru-sanatate/pastura-cruda-polen-crud/polen-crud-aliment-functional-si-probiotic/
...

Lasati un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *