Melidava

MIEREA SI DERIVATELE EI: O NOUA PERSPECTIVA ASUPRA ACTIVITATII ANTIMICROBIENE

Extras: „Mierea prezintă un spectru larg de proprietăți antifungice; limitează dezvoltarea Candida albicans, C. krusei, și Cryptococcus neoformans. Mierea are activitate antifungică împotriva Aspergillus flavus, A. niger, Candida albicans, Microsporum gypseum, Malassezia, Penicillium chrysogenum, și Saccharomyces. ”

Honey and its derivatives: a new perspective on its antimicrobial activities

Aga Syed Sameer et al.

Introducere

Mierea este printre primele alimente consumate din istoria omenirii și este încă folosită ca îndulcitor natural și suplement pentru sănătate.  Consumul de miere datează din 5500ien și este menționat în civilizațiile antice din Egipt, China și India. Grecii, romanii, egiptenii, babilonienii, perșii, mayașii, indienii și chinezii antici foloseau miere și derivate din motive nutriționale și medicinale. Mierea este singurul produs al insectelor consumat de oameni în măsură atât de mare pentru beneficii nutriționale, cosmetice și terapeutice.

Mierea este produsă de albine din nectar floral colectat, amestecat cu enzimele salivare, digerat/procesat și apoi regurgitat în celulele stupului unde este depozitată. Sursa obișnuită a mierii consumate de oameni este Apis mellifera și subspeciile sale A. m. anatolica, A. m. carnica, A. m. caucasica și A. m. ssp. sicula, dar și alte specii precum A. adreniformis, A. caucasica, A. cerana, A. dorsata, A. florea, A. indica și A. ligustica; Plebeia wittmanii, Tetragonisca angustula fiebrigi, și Trigona carbonaria produc miere de bună calitate. Mierea nu necesită procedee speciale de conservare, și se transportă și depozitează la 25-37°C, în locuri uscate și la întuneric.

 Compoziție

Compoziția, proprietățile fizice și chimice, aroma, culoarea și consistența mierii depind de sursa florală, zona geografică, climat, condițiile de depozitare și tipul de albine. Sunt accesibile peste 300 de tipuri de miere, dintre care 35 sunt frecvent folosite. Mierea conține aprox. 600 componente diferite, dintre care carbohidrații reprezintă 95-97% din subst. uscată, în principal 31% glucoză și 38% fructoză, derivate prin digestia nectarului floral de către enzimele din saliva albinelor. Conținutul de zaharuri determină cristalizarea, vâscozitate, proprietățile termice și reologice, precum și conținutul de energie de 300kcal/100g de miere, 15% din necesarul zilnic recomandat. Este un aliment energetic, cu indice glicemic mic (40; domeniu 31-78), pH (3,9; domeniu 3,2-4,5) și aciditate totală (29,12meq/kg).

Diferite mierii și markerii lor florali și chimici

În afară de carbohidrați, care constituie 95-97% din fracția solidă, mierea conține toți aminoacizii, cu excepția asparaginei și glutaminei, diferite enzime (fosfatază acidă, catalază, diastază, glucozoxidază, invertază), săruri minerale (P, Na, Ca, K, S, Mg, Cl), vitamine (vit C fiind cea mai abundentă, tiamnă, riboflavină, niacină, acid pantotenic, piridoxină), alți acizi organici, flavonoizi, polifenoli, alcaloizi, glicozide, antrachinone și compuși volatili. Mierea conține 26 aminoacizi, dintre care 50-85% prolină produsă de secrețiile salivare ale albinelor. Conținutul de prolină este adeseori folosit ca parametru în evaluarea gradului de maturare al mierii. Alți aminoacizi includ alanină, acid glutamic, izoleucină, leucină, fenilalanină și tirozină. Acidul gluconic, produs prin oxidarea glucozei, este principalul acid organic din miere, care mai conține și acizii acetic, citric și formic, care îi determină pH-ul.

Compoziția chimică a tipurilor de miere cel mai mult consumate  (cantități în 100g de miere)

A fost demonstrată existența a aprox. 600 componente volatile în miere, implicate în activitățile sale terapeutice, incluzând esteri acizi, alcooli, aldehide, hidrocarburi, cetone, benzen și derivați, pirani, terpene și derivați, izoprenoizi și mici cantități de compuși ciclici cu S, furani, etc. Componente bioactive importante sunt flavonoizii și acizii fenolici, împreună cu derivații lor.

Principalii flavonoizi din miere sunt apigenina, chrysina, galangina, hesperetina, kaempferolul, pinocembrina și quercetina, iar cei mai importanți acizi fenolici sunt ascorbic, benzoic, cafeic, clorogenic, p-cumaric, ellagic, ferulic, galic, 3-hidroxi benzoic, rosmarinic și vanilic. Acești compuși acționează sinergic determinând activități antioxidante, antifungice, anti-inflamatoare, antimicrobiene, antivirale, antiproliferative, antimetastatice, hipotensive, hipocolesterolemice, imunomodulatoare, vazodilatatoare, antimutagenice și antitumorale.

Structurile chimice ale flavonoizilor din miere

Efecte biologice și medicinale ale mierii

Efectele biologice și medicinale ale mierii depind în mare măsură de bioaccesibilitatea componentelor sale, în special a fitochimicelor, de modul lor de absorbție și metabolizare. Diversitatea metaboliților secundari din plantele folosite ca hrană de către albine influențează și profilele fitochimice ale mierii. Diferite componente sunt acumulate de către albine din diferite surse vegetale, iar mierea trebuie considerată drept un remediu redescoperit și o bună sursă de antioxidanți alimentari.

Structurile chimice ale acizilor fenolici din miere

Acizi fenolici și flavonoizi din diferite mieri

Genisteină                                                             C15H10O6

Efecte antioxidante Antioxidanții sunt agenți care neutralizează efectele nocive ale oxidanților. Radicalii liberi sunt derivați direct din oxigen (ROS, precum superoxid O₂^–, hidroxil OH^–, peroxid de hidrogen H₂O₂) sau din azot (RNS, precum oxid nitric NO, peroxinitrit ONOO^–), din lipide (alcoxi, RO, peroxi, ROO, hidroperoxizi ai lipidelor LOOH). Ei produc stres oxidativ prin generare excesivă de radicali liberi, peste capacitățile apărării antioxidante, care determină distrugeri oxidative.

Radicalii liberi generați sunt sunt extrem de reactivi și de instabili. Ei conțin un electron neîmperecheat, comportându-se fie ca oxidanți, fie ca reducători. Pot distruge orice moleculă biologică, iar stresul oxidativ exercită un impact semnificativ asupra etiologiei tuturor bolilor inflamatoare (artrită, dindromul bolilor respiratorii ale adultului, glomerulonefrită, lupus eritematos, vasculită), în ateroscleroză, alcoolism, bătrânețe, astm, SIDA, cancere, diabet, emfizem, ulcer gastric, hemocromatoză, hipertensiune și preeclampsie, boli ischemice (boli de inimă, ischemie intestinală, atac), transplant de organe, bolile lui Alzheimer și Parkinson, distrofie musculară), nefrită, boli legate de fumat, artrită reumatoidă și osteoartrită, ș.a.

Natura a dotat organismul cu mecanisme de auto-apărare pentru a contracara impactul radicalilor liberi, constând din refacere directă, apărare fizică, și sisteme antioxidante. Sistemul antioxidant al unui individ este de două categorii; enzimatic și non-enzimatic. Antioxidanții enzimatici constituie o rețea de interacțiuni a trei enzime principale; SOD, CAT și GPx. Acest sistem de detoxifiere operează în principal prin SOD, catalizând etapa inițială, iar apoi prin diferite peroxidaze care elimină peroxidul de hidrogen în conjuncție cu CAT. Antioxidanții non-enzimatici includ substanțe care dețin capacitatea de a capta radicalii prin interacțiuni directe, produse prin captarea unui electron sau H și includ acidul ascorbic, α-tocoferolul, glutationa (GSH), carotenoizii, ubichinolul , flavonoizii, ș.a.

                                     Diferiți radicali și antioxidanții care îi captează

                        Radicali                                Antioxidanți

Diferiți antioxidanți care se găsesc în natură

Non-enzimatici

Vitamine  Minerale  Polifenoli  Carotenoizi

Enzimatici

SOD  GPx  GR  CAT  G6PD

Proteici

Albumină, transferrină

Non-proteici

Acid uric  Bilirubină   Ubiquinol

Mierea este un amestec echilibrat de molecule organice active,vitamine și fitochimice, care determină capacitatea sa antioxidantă (AOC). Aceste molecule acționează sinergic în captarea de radicali liberi prin formarea de molecule stabile și non-toxice. Componentele fenolice din miere absorb radiația, ceea ce determină culoarea și strălucirea sa, mierile cu culori mai închise având valori/concentrații mai mari de antioxidanți.

Mecanismele prin care mierea exercită efecte de protecție împotriva stresului oxidativ sunt; (1) enzimele antioxidante (SOD, CAT) și (2) componentele fenolice care captează radicalii liberi și induc sistemele antioxidante celulare, enzimatice sau non-enzimatice.

Acizii fenolici constă din două părți principale – un ciclu fenolic și o grupare funcțională de acid carboxilic. Sunt clasificați în funcție de structura C6-C1 (siringic, vanilic galic) și C6-C3 (p-cumaric, ferulic, cafeic). Compușii fenolici sunt atașați de componente structurale/molecule ale plantei (celuloză, lignină) și de alte molecule organice – glucoză, alte zaharuri, și/sau flavonoizi.

A doua clasă de molecule antioxidante active din miere sunt flavonoizii, compuși naturali, cu greutăți moleculare mici și hidrosolubili. Ei conțin două cicluri benzenice reunite printr-un lanț liniar format din 3 atomi de C (C6-C3-C6). Această structură este adeseori astfel aranjată încât să formeze 3 cicluri cu 15 atomi de carbon, denumite A, B, și C (Fig.7.2). În general, flavonoizii conțin cel puțin două grupări fenolice (OH) și sunt adeseori legați de zaharuri cu formare de glicozide, ceea ce le conferă solubilitate în apă. Zaharurile implicate în formarea de glicozide includ glucoză, arabinoză, galactoză, glucorhamnoză, rhamnoză, rutinoză și xiloză. În funcție  de gradul de oxidare al ciclului C se clasifică în antocianine, antocianidine, flavone, flavanoli, flavonoli, flavanonoli, flavanone și izoflavone. Cei mai mulți flavonoizi care se găsesc în miere sunt flavone, flavanoli și flavonoli.

Consumul de miere (1,2g/kg) mărește cantitatea și activitatea antioxidanților constitutivi; β-caroten, vit. C și E, și glutationă reductază la indivizii sănătoși. Alte mecanisme antioxidante includ captarea radicalilor liberi, cedarea de hidrogen, chelatizarea ionilor metalici, capturarea ionului hidroxil de către flavonoizi și activitatea SOD. AOC pentru miere poate fi măsurată ca activitate antiradicalică folosind teste standardizate precum ORAC, captarea DPPH, sau FRAP.

În plus, componentele antioxidante enzimatice și non-enzimatice ale mierii acționează la niveluri celulare distincte pentru a preveni oxidareamacromoleculelor esențiale și/sau activarea expresiilor genelor care provoacă un răăspuns antioxidant. Fitochimicele din miere, în special polifenolii, pot activa semnalarea intracelulară, producând mai mulți mesageri secundari și enzime activate precum MAPK, PI3K, tirozin kinaze, PKB/Akt, și PKC cu rol de protecție în celule.

Mecanisme ale efectelor antioxidante ale mierii

Efecte antibacteriene

Efectul antibacterian al mierii este atribuit existenței a numeroși factori antibiotici în ea, care includ atât aspecte fizice cât și componente chimice. Factorii fizici sunt activitatea scăzută a apei (A_W), pH-ul acid, presiunea osmotică ridicată, conținutul scăzute de proteine, raportul ridicat C/N, potențialul redox scăzut determinat de conținutul ridicat de zaharuri reducătoare și vâscozitatea care limitează oxigenul dizolvat, iar toate acestea previn dezvoltarea bacteriilor. Suplimentar față de aceste proprietăți fizice, sistemul enzimatic al glucozoxidazei, prezența flavonoizilor, acizilor fenolici, terpenelor și lizozimului contribuie la proprietățile antibacteriene ale mierii. Un important rol antibiotic în miere îl au defensina-1 (o peptidă antimicrobiană), peroxidazele care produc H₂O₂, metil glioxalul și enzimele glucozoxidază și catalază. Defensina-1 este una dintre peptidele antimicrobiene (AMP) la fel ca apidaecina, abaecina și hymenoptaccina, care se găsesc în hemolimfa și glandele hipofaringeale ale albinelor. Proprietățile sale bactericide sunt determinate de capacitatea de a distruge membrana celulei bacteriene prin crearea de orificii în ea și stimularea secretării de MMP-9 din keratinocite.

Diluarea mierii îi mărește activitatea antibiotică datorită H₂O₂ prin efectul direct asupra glucozoxidazei. Concentrația de H₂O₂ pentru orice tip de miere depinde de sursa de nectar din care s-au hrănit albinele pentru a produce mierea, care influențează doi factori importanți – conținutul de catalază și cel de glucozoxidază. Se cunosc și alte mecanisme ale rolului H₂O₂ ca agent antimicrobian. Efectul său este mediat prin stimularea receptorului de insulină (IR) care este esențial în preluarea glucozei și aminoacizilor necesari pentru dezvoltarea celulară și proliferare, în special a monocitelor și limfocitelor. Întrucât mierea este o bună sursă de biomolecule importante, ea furnizează fagocitelor energia esențială pentru a distruge bacteriile (Fig. 7.5).

Mierea din care a fost îndepărtată H₂O₂ posedă încă o activitate anntimicrobiană semnificativă denumită non-peroxidică – datorită prezenței și a altor substanțe active, dintre care 1,2-dicarbonilii formați prin reacții Maillard (caramelizare) în alimentele bogate în carbohidrați. Acești compuși sunt produși ca intermediari ai reacției non-enzimatice dintre glucoză și grupări amino libere prin care se formează produsele de glicație avansată (AGE). Cele produse din hexoze sunt 3-dezoxiglucozona (?) (3-DG) și glucozona, iar cele derivate din dizaharide și oligozaharide sunt 3-dezoxipentozone (3-DP).

Componente polifenolice din miere și mecanismele de acțiune antimicrobiană

Metilglioxalul (MGO) și precursorul să dihidroxiacetona (DHA) sunt inhibitori ai dezvoltării bacteriilor care acționează prin inhibiția ureazei, care altfel facilitează aclimatizarea și creșterea bacteriilor prin producere de amoniac în mediu acid. MGO este principalul component antimicroobian din mierea manuka și este utilizat drept criteiu de calitate ”Unique Manuka Factor” (UMF), MGO este produs din dihidroxiacetonă non-enzimatic sau enzimatic (metilglioxal sintază). Adăugarea de aminoacizi – arginină sau lizină – mărește producerea de MGO în miere, la fel ca încălzirea ei la 37°C. MGO acționează prin modificarea structurilor proteinelor motilității bacteriilor din fimbrii și flagele, pe care le limitează.

                                  Mecanismele efectelor antibacteriene ale mierii

Presiune osmotică ridicată și pH scăzut

Conținut ridicat de zahăr                       Peroxid de hidrogen

(mărește potențialul extern al apei)                                    (Distruge ADN folosind radicali)

Polifenoli                                                 Defensine

(Inhibă ADN; Întrerup transportul prin membrane)          (Distrug permeabilitatea membranei)

Metilglioxal

(Limitează aderența și motilitatea)

Mierea utiilizează două mecanisme principale pentru a combate infecțiile bacteriene; primul prin inhibiția quorum sensing (sistemului prin care simte) (QS) bacterian care împiedică expresia regulonilor pentru diferite gene precum las, MvfR și rhl, și a factorilor de virulență asociați, iar al doilea prin componentele sale bactericide care omoară agresiv celulele bacteriene. Întrucât mierea conține și mici cantități de propolis și polen, o parte din activitate trebuie atribuuită și acestora.

Pentru ca un medicament să fie antibiotic, este necesară o concentrație inhibitorie minimă (MIC) care este și tolerantă față de celule. Acesta este definită drept cea mai mică concentrație a unui agent antimicrobian (antifungic, antibiotic sau bacteriostatic) care inhibă dezvoltarea observabilă a oricărui microorganism după incubare peste noapte. Activitatea antibacteriană a mierii este echivalentă cu MIC, iar pentru inhibiția totală a microorganismelor este necesară numai MIC.

Mierea prezintă capacități atât bacteriostatice cât și bactericide împotriva unui număr mare de bacterii atât Gram pozitive cât și Gram negative.

Lista microorganismelor care s-au dovedit a fi sensibile la miere

Activitățile bactericide ale mierilor monoflorale împotriva patogenilor S. aureus, P. aeruginosa, Streptococcus mutans și MRSA sunt rezultatul a mai multor mecanisme – distrugeri celulare extinse care afectează integritatea structurală, prevenirea separării celulelor, producerea de celule cu pereți transversali care împiedică dezvoltarea și progresia  normale, stimularea lizei celulelor,  afectarea formei normale a celulelor, blocarea legării bacteriilor la țesuturi, inhibând formarea de biofilme, downreglarea proteinei A de stres a MRSA și micșorarea expresiei proteinelor care leagă fibronectina.

În plus față de utilizarea singulară a mierii, ea este folosită sinergic cu numeroase antibiotice precum gentamicină, amikacină, ceftazidim, metilglioxal pipercilină, carbenicilină, sau amikacină, în special cu scopuul de a evita rezistența bacteriană. A fost comunicată acțiunea mierii împotriva unor izolate rezistente de Burkholderia cepacia, E. coli, Enterococcus faecium, P. aeruginosa, S. epidermidis, S. aureus, MRSA, și E. coli producător de β-lactamază., acțiune stimulată și cu spectru lărgit prin adăugarea unor compuși precum peptida sintetică ”Bactericidal Peptide 2”, amidon, lăptișor de matcă, sau pulbere de Thymus ciliatus.

Unul din domeniile medicale importante în care este folosită activitatea antibacteriană a mierii este managementul rănilor. Mierea face parte din medicamentele folosite în antichitate pentru tratamentul rănilor infectate, iar astăzi este folosită atunci când medicina convențională eșuează. Folosirea mierii a fost menționată într-o tabletă sumeriană din 2100-2000ien, ca unguent. Aristotel considera mierea ”bună ca salve pentru bolile de ochi și răni”. Aplicările topice de miere curăță și vindecă rapid infecțiile rănilor chirurgicale infectate, facilitând procesul de vindecare. În cazul rănilor infectate care sunt rezistente la terapia convențională cu antibiotice și antiseptice, mierea promovează vindecări rapide.

Vindecarea normală a rănilor este un proces cu mai multe etape care include evenimente care se produc concomitent precum coagularea, proliferarea celulară, inflamația, remodelarea țesuturilor și înlocuirea țesuturilor distruse. Mierea a fost folosită în practica clinică pentru managementul rănilor simple, arsurilor, ulcerelor, țesuturilor necrotice, piciorului diabetic, și pielii crăpate post-chirurgical. Ea sterilizează rănile, stimulează re-formarea țesuturilor, elimină infecțiile, stimulează debridarea, supresează inflamația, stimulează angiogeneza, granularea țesutului și dezvoltarea epitelială, micșorând edemele și formarea de cicatrici.

Mierea ajută la eliminarea țesuturilor necrotice ale rănii, îi îmbunătățește remodelarea și previne dezvoltarea bacteriană în interior, elemente importante în procesul de vindecare. Dressingurile acoperite cu miere s-au dovedit eficiente în micșorarea morbidității legate de arsurile de gradele 1 și 2 și au micșorat timpul necesar pentru reabilitare. Bandajele acoperite cu miere manuka  au fost la fel de eficiente precum cele acoperite cu Ag în micșorarea și limitarea dimensiunii rănilor maligne.

Mierea cauzează activarea mărită și producerea de monocite, liimfocite, fagocite și/sau macrofagi care afectează secretarea a numeroase citokine precum IL-1β, IL-6 și TNF-α, accelerând procesul de vindecare. Ea activează expresia și secretarea de IL-6 și TNF-α la șoarecii deficienți în IL-6 la locul distrugerii, accelerând procesul de vindecare. Compoziția bogată în zaharuri a mierii și osmolaritatea au un rol important în procesul de vindecare, întrucât efectul osmotic trage apa din patul rănii prin efluxul de limfă și mărește circulația sângelui în zona rănii. Mierea este implicată direct în efectele de ameliorare din cursul stresului oxidativ prin activarea AMPK și a enzimelor antioxidante SOD, CAT și GPx, care inițiază proliferarea și exodul fibroblastelor pielii și stimulează funcția mitocondrială care asistă vindecarea rănii.

Un factor important în rezistența la  antibiotice este capacitatea microbilor de a forma biofilme (un strat de matrice extracelulară după adeziunea la suprafață) care îi protejează împotriva uciderii și a efectelor statice ale antibioticelor. Activitatea anti-biofilm este determinată de capacitatea mierii de a întrerupe quorum sensing al biofilmului însuși.  Mierea a demonstrat capacitatea de a penetra biofilmele și de a eradica coloniile de bacterii. Numeroase biofilme ale unor tulpini patogenice precum beta-lactamazele cu spectru extins (ESBL), Clostridium difficile, Klebsiella pneumoniae, MRSE, Pseudomonas aeruginosa, Proteus mirabilis, Staphylococcus aureus, și E. coli enterohemoragic au fost eradicate prin aplicare de miere. Mierea previne legarea tulpinilor bacteriene de fibronectina țesutului din rană, blocând creșterea biofilmului și limitând expresia proteinelor de suprafață care leagă fibronectina, precum Sfb1 și Sof, care leagă bacteriile de fibronectină și supresează expresiile a 3 proteine critice: gene curli (csgBAC), gene quorum sensing (AI-1 importer și biosinteza indolului), și a genelor virulenței (gene LEE) în E.coli căruia îi limitează astfel virulența. Conținutul ridicat de zahăr al mierii represează formarea  de biofilm.

Proprietăți antifungice  

Mierea prezintă un spectru larg de proprietăți antifungice; limitează dezvoltarea Candida albicans, C. krusei, și Cryptococcus neoformans. Mierea are activitate antifungică împotriva Aspergillus flavus, A. niger, Candida albicans, Microsporum gypseum, Malassezia, Penicillium chrysogenum, și Saccharomyces. Efectul antifungic este determinat de prezența glucozoxidazei și producerea de H₂O₂, de conținutul mare de zahăr și presiunea osmotică, și de metilglioxal. Concentrații de 30-50% de miere inhibă C. albicans, C. glabrata și C. dubliniensis. Mierea prezintă activitate antifungică împotriva C. albicans, C. dubliniensis, C. glabrata, C. kefyr, C. parapsilopsis și C. tropicalis.

                                  Mecanisme ale efectelor antifungice ale mierii

Blocarea ciclului celular în fazele G0/G1 sau G2/M

Deteriorarea integrității membranei                               Inhibiția dezvoltării tubului germinal

și a suprafeței celulei

Stimularea apoptozei                                                      Distrugerea biofilmului

Inițierea de modificări în structurile exopolizaharidelor

Au fost propuse mai multe mecanisme ale efectelor mierii de inhibiție a dezvoltării fungilor; prevenirea formării biofilmului, distrugerea biofilmelor existente, modificarea structurilor exopolizaharidelor, distrugerea integrității membranei celulare, contracția suprafeței celulei, întârzierea creșterii și stimularea căilor apoptotice. Flavonoizii din miere afectează negativ dezvoltarea fungică prin inhibiția proceselor celulare esențiale pentru creșterea tubului germinal, afectarea morfologiei și integrității membranelor celulare, afectarea tranziției hifale prin blocarea celulelor viabile în fazele G0/G1 sau G2/M. Chiar dacă numeroase mieri derivate din diferite surse au demonstrat activități antibacteriene puternice, nu înseamnă că prezintă și activitate antifungică. Mierea manuka deși posedă o puternică activitate antibacteriană are doar o activitate slabă împotriva fungului C. albicans și a dermatofitelor. C. albicans cauzează candidiaze, dar infecția fungică a pielii cea mai obișnuită este cauzată de dermatofite, precum T. mentagrophytes  și T. rubrum. Tinea pedis, tinea cruris, și tinea corporis sunt produse prin infecții cu dermatofite. Diferite varietăți de miere, Agastache, mierea din arborele de ceai și mierea manuka sunt eficiente împotriva dermatofitelor.

Mierea Agastache a fost cea mai eficientă împotriva dermatofitelor (diametrul zonei 19,5-20mm) și C. albicans la concentrația de 40%, iar mierile din arborele de ceai și manuka au fost eficiente la concentrația de 80%. C. albicans a fost mai susceptibilă decât dermatofitele la inhibiție de către toate varietățile de miere testate. C. albicans rezistentă la fluconazol a fost inhibată de mieri provenite din Turcia (rhododendron, portocal și eucalipt) în domeniul de concentrații de 40-80% (valori MIC). Mierea de Ziziphus spina-christi a prezentat proprietăți antifungice împotriva C. albicans la 40% (MIC) și a împiedicat formarea de biofilm distrugându-le pe cele pre-existente.

Activitatea antifungică a mierii Agastache este atribuită componentelor ei volatile; benzaldehidă, estragol (12,31%), ester etilic (5,68%) al acidului hexadecanoic, fenol, 2,4-bis(1,1-dimetileter) (12,77%), ester etilic al acidului nonanoic (7,22%), 3-fenil, etil-, 4-metoxi esteri ai acidului 2-propenoic, β-cariofilenă (4,67%), nonanal (3,19%) și 2H-benzimidazol-2-onă, 1,3-dihidro-5-metil- (2,34%). Mierea Agastache conține și 0,11% limonen, și urme de manthonă, pulegonă, metil-eugenol.

Proprietăți antivirale

Primele studii privind proprietățile antivirale ale mierii au fost efectuate asupra celulelor de melanom malign uman (MeWo) infectate cu virusul varicella zoster (HZV), și care au comunicat micșorarea plăcilor virale după tratare cu miere manuka sau cu miere de trifoi. Experimente similare, asupra celulelor de rinichi de câine Madin-Darby (MDCK) infectate cu virusul H1N1 al gripei au demonstrat efectele inhibitoare ale diferitelor tipuri de miere, în special manuka, care au prezentat activitate antivirală exercitată sinergic cu numeroși compuși antivirali. Mierea manuka s-a dovedit a fi eficientă in vitro împotriva virusurilor rubeolei și herpes simplex (HSV-1), vindecând leziunile herpetice din zonele labiale și genitale datorită capacității sale de a inhiba prostaglandinele din zona afectată. Recent, a fost descrisă activitatea mierii împotriva  virusului respirator sincțial.

                                    Mecanismele efectelor antivirale ale mierii

Oxid nitric

(Inhibă polimeraza și proteinele capsidei)

H₂O₂                                                                                       Ionii de Cu

(Limitează replicarea virală și distruge membranele)  (Inhibă transcripția și translația)

Acid 10-hidroxi-2-decenoic                                                   Acid ascorbic

(Adeziunea WBC la virusuri)                                        (Inhibă transcripția și translația)

Flavonoizi

(Inhibă transcripția și translația)

Întrucât mierea conține secreții ale glandelor salivare și faringeale ale albinelor, conține și concentrații importante de metaboliți ai NO, nitrit și nitrat. NO determină apărarea gazdei împotriva virusurilor ADN și ARN prin prevenirea replicării lor și încetinește progresia leziunilor virale, în special în zonele genitale. Nu mai că nu represează replicarea prin interferențe cu polimerazele virale, ci inhibă și translația și asamblarea proteinelor capsidei virale. Flavonoizii, Cu, acidul ascorbic și H₂O₂ din miere împiedică transcripția și replicarea virală inhibând ciclul de viață viral. Acidul 10-HAD din miere și lăptișor de matcă stimulează celulele albe sanguine (WBC) producând adeziunea lor la virusuri și distrugerea acestora.