Un mineral în avangarda luptei cu cancerul

O civilizaţie supra-chimizată

Se aproximează că în mediul înconjurător al civi­lizaţiei industriale există astăzi circa 60.000 de sub­stanţe diferite, cifră în care nu sunt incluse pesticidele, substanţele farmaceutice şi aditivii alimentari. În fie­care an, aproximativ 1.000 de substanţe noi sunt create şi introduse în mediul ambiant (Prof. Dr. Doc. Petre Raicu). Unele dintre aceste substanţe pot induce aberaţii (mu­­taţii) la nivelul ce­lu­lei umane, modi­fi­când ADN-ul. Ele se nu­mesc mutagene şi mul­te sunt carcino­ge­ne, adică produc boala cea mai temută a civi­li­za­ţiei noastre, cance­rul. Din acest motiv, s-a pus pe plan mon­dial, încă din 1972, pro­ble­ma testării ge­ne­­tice a substanţelor chimice nou sinteti­za­te, cu care omul vi­ne în contact sub di­verse forme. Totuşi, de atunci şi până azi, incidenţa cancerului a crescut cu peste 100%… Excluzând eredi­tatea din ecuaţia bolii canceroase, multe din cauzele ei pot fi sintetizate într-o grupare cheie: intoxicare, in­festare, iradiere. Toxine ali­mentare ori habituale direc­te şi indirecte, toxine din poluare, otrăviri profesionale ori accidentale, para­zitoze, viroze şi micoze cronice, radiaţii, toate converg spre acelaşi mecanism mutagen, care provoacă can­cerul.

Explicaţii ştiinţifice nerostite

Primele observaţii asupra etiologiei cancerului sunt menţionate în 1775, când Dr. Percival Pott leagă can­cerul tegumentului scrotului de munca de hornar. Contactul direct cu funinginea şi gudroanele din hai­nele impregante la lucru induce acest tip de cancer pro­fesional. În 1914, Th. Bovari lansează ipoteza „mu­taţiei somatice” în apariţia bolii canceroase. Cal­cule estimative apreciază că la un individ adult în fiecare secundă, în cursul procesului normal de auto-rege­nerare, se divid 4 milioane de celule. Se ştie că în faza de diviziune celulele sunt mai sensibile, iar expunerea la factori nocivi poate cauza cu uşurinţă aberaţii cro­mozomiale. Aşadar, se consideră că sub acţiunea noxelor apar zilnic în organismul uman circa un milion de celule mutante (Prof. Dr. Ion Chiricuţă). Din feri­cire, la majoritatea indivizilor cu un aparat imunitar competent, aceste celule care poartă mutaţii genetice şi sunt candidate la cancerizare sunt înlătu­rate „din faşă”. Prin urmare, deşi agentul cancerigen afectează un număr mare de celule, totuşi, numai una singură, care a scăpat de sub controlul imunităţii, reu­şeşte să for­meze tumora. În interiorul tumorii se mai desfăşoară un lucru periculos, dar prea puţin cunoscut.

Apare un proces micro-evoluţionar care generează în perma­nenţă variante celulare noi. Unele linii celulare mor, dar altele supravieţuiesc şi pot dezvolta linii re­zis­tente la chimio-terapie, radio-terapie. Este un me­canism de „autoapărare” propriu tumorii, similar cu cel prin care microbii devin rezistenţi la antibiotice. În plus, s-a dovedit în laboratoare, încă din 1982, că frag­mente din nucleul celulelor canceroa­se, purtând in­formaţie onco­genă, se pot insera în nucleul celulelor sănătoase, transfor­mându-le şi pe acestea în ce­lule tumorale. Procesul a fost denumit transfecţie, de către cercetători. Tot din anii ’80 se ştia că celulele can­ceroase produc nişte sub­stan­ţe care funcţio­nează ca factori de creştere. Aceste substanţe stimulează înmul­ţirea celulelor tumorale, dar pot acţiona la fel şi asupra ce­lulelor sănătoase, care pot deveni maligne. Feno­menele descrise mai sus dezvăluie nişte adevăruri tul­burătoare. Cancerul se poate propaga la distanţă, nu doar prin migrarea de celule, dar şi prin intermediul componentelor circulante ale acestora. Totodată, tu­mora constituie un pericol nu numai cât timp este în viaţă, dar chiar şi după ce a fost omorâtă. Din celulele bolnave distruse se vor deversa în corp toate compo­nen­tele lor, devenind oncogene pentru celulele norma­le. Cu cât se distrug în timp scurt un număr mai mare de celule tumorale, cu atât se vor împrăştia în circula­ţia sanguină mai multe oncogene, care de fapt întreţin fenomenul canceros în organismul respectiv.
Deşi aceste lucruri s-au descoperit în lumea ştiin­ţifică de zeci de ani, totuşi nimic nu s-a schimbat în abordarea terapeutică convenţională a cancerului. În institutele de oncologie din întreaga lume se tratează încă la fel ca acum 100 de ani. Deşi sunt mereu lăudate medicamente şi aparate noi, toate servesc aceleiaşi reguli învechite „arde, otrăveşte, taie tumora”, fără să se ţină cont de faptul că, prin acestea, fenomenul can­ceros este de fapt întreţinut în organismul bolnav.

Eficienţă(?) medicală în combaterea cancerului

De mai bine de 100 de ani, de când se face sta­tis­tică în oncologie, medicina a rămas practic blocată în jurul aceleiaşi cifre de 18% ca şanse de vindecare pen­tru pacienţii cu cancere, indiferent de tip şi stadiu, urmăriţi timp de cinci ani. Potrivit lui Vincent De Vita, în 2008, pe plan mon­dial, s-au înregistrat 12,7 milioa­ne de cazuri noi de cancer. În acelaşi an, au murit 7,6 milioane. În ţările dezvoltate, unul din trei oameni moare de cancer, înainte de 60 de ani. Româ­nia anului 1930 ocupa locul ultim, din 36 de ţări euro­pene din punctul de vedere al ratei mortalităţii prin cancer, cu 41,9 decese la 100.000 de locuitori pe an. Cifra mor­talităţii creşte până la 47,9/ 100.000 locuitori în doar 9 ani, din 1930 până în 1939. Pentru ca în 2008, conform Euro­stat, România să ajungă pe locul 11 din 30 de ţări euro­pene, cu cifre care au urcat la 246 pentru bărbaţi şi 128 pen­tru femei.

Ce ar fi de făcut?

Dacă simpla distrugere a tumorii se dovedeşte cu argu­mente ştiinţifice a fi păguboasă, devine evident că se impune o altă abordare a cancerului.

În fapt, tumora este doar o manifestare a bolii, şi nu boala în sine. Vor­bim despre un amplu fenomen canceros care apare şi se manifestă într-un întreg reprezentat de organismul uman, din care face parte organul iniţial cancerizat. Ar trebui tratată nu numai o manifestare, şi nici doar boa­la, ci pacientul în întregime, privindu-l integrat în am­bientul său. Moral şi argumentat ştiinţific ar fi mai eficient dacă s-ar încerca reconvertirea către normal a ceea ce s-a îmbolnăvit. Să apli­căm şi pentru celulă ceea ce facem pentru om: dacă este bol­nav, încercăm să îl vinde­căm, nu să-l omorâm. Cu atât mai mult cu cât se ştie că unele tumori pot regresa spontan, până la dispariţie; de exemplu, carcinomul renal, neuroblas­tomul, coriocarcinomul şi chiar agresivul melanom malign. Trebuie doar ca organismul, cu nişte ajutoare eficiente, să fie pus în condiţiile optime, în care func­ţiile lui să se exercite pe de-a întregul. După cum spu­ne psalmistul, „suntem cu puţin mai prejos decât înge­rii”… De altminteri, ideea reconvertirii la normalitate a celulelor cance­roase reprezintă cea mai nouă viziune în lumea avan­gardistă ştiinţifică, enunţată în epige­ne­tică (Prof. Eberhardt Bengsch).

O altă abordare în tratamentul cancerului

În experienţa mea practică de clinician, am încercat ca tratamente oncologice şi hematologice felurite re­medii. Cu un succes relativ. În general, este necesar să se utilizeze mai multe combinaţii de plante, mine­rale şi produse apicole, pentru a obţine un efect bun şi rapid. Sunt frământări şi probleme pentru care am găsit de acum şapte ani, într-o bună măsură, răspuns, într-un produs simplu şi eficient de care am aflat prin străini. În august 2005, am fost invitată împreună cu soţul meu la Belgrad, într-un schimb de experienţă în tratamen­tul naturist al cancerului. Am mers acolo încrezătoare în forţele mele. Tocmai ce tratasem un pacient cu cancer sublingual cu prindere mandibulară, supus radioterapiei. Un om căruia i se dăduse o speranţă de viaţă de 2%. El era considerat vindecat şi avea analize de sânge cu valori la limitele superioare ale unui om sănătos. Eram foarte curioasă să aflu ce-mi pot spune nou confraţii sârbi. Cu ui­mire şi bucurie, am putut să văd fişele unor bolnavi on­cologici care au fost în faze avansate de boală şi care au supravieţuit. Am văzut pa­cienţi care mergeau singuri cu maşina la şedinţele de chimio-terapie şi care se în­torceau apoi la serviciu… Lu­­cru care devine imposi­bil în condiţiile considerate nor­male pentru chimio- sau radio-terapie. După trei ani de muncă cu produsele lor, am înţeles care era cheia suc­­cesului: zeolitul.
Despre zeolit se vorbeş­te mult în mass-media, dar se spune prea puţin. La fa­cultă­ţile de chimie din ţară, se de­pun semestrial două-trei teze de doctorat pe tema zeoliţi­lor. Azi i se re­cunosc mai bine de 40 de utilizări diferi­te. De ce am ţinut să leg toa­te aceste ches­tiuni: sub­stanţe muta­gene pe de o parte, cu zeo­litul pe de altă parte? Pen­­tru că zeolitul este una dintre cheile care le poate regla.

Cum funcţionează zeolitul?

„Secretul” eficienţei spectaculoase a zeolitului con­stă nu atât în compoziţia chimică, cât în aranjamentul spaţial al componentelor sale. Ele formează o reţea complicată de cavităţi şi canale cu dimensiuni micro­scopice, care se constituie într-o adevărată capcană pentru substanţele toxice. Sunt adsorbite atât lichide, cât şi solide sau gazoase de prisos. Este dovedită capa­citatea chelatoare faţă de metalele grele. Este capabil de a lega şi elimina mercur, cadmiu, plumb, zinc, cu­pru, parţial cromul şi altele. Elimină radionuclizi pre­cum pe cei de stronţiu, cesiu, cobalt, cadmiu şi crom. Gaze cu efect toxic, dioxidul de carbon şi amo­niacul. Alte toxine, ca cele organo-fosforice utili­zate în insec­ticide, şi aflatoxinele produse de unele ciuperci.

Partea cea mai mare din zeolitul ingerat rămâne în tubul digestiv şi îl străbate de la un capăt până la celă­lalt. Pe parcurs, absoarbe toxinele purtate de sânge şi le elimină odată cu fecalele. Care sunt dimensiunile eficienţei? Să facem un mic calcul. Un om de 70 kg are aproximativ 5,8 l sânge. Prin vasele intestinului circulă 1,4 litri sânge/minut. Adică, în circa 4 minute, tot sângele său a trecut pe la nivelul tubului digestiv. Pe de altă parte, durata procesului de digestie este con­siderată statistic de 3 ore. Atât i-ar trebui şi zeolitului ingerat ca să străbată tubul digestiv între cele două capete. Ei bine, dacă în 4 minute tot sângele unui om trece prin vasele tubului digestiv, înseamnă că în cele 3 ore se fac 45 de asemenea treceri complete. Aşadar este suficient timp în care zeolitul să extragă nume­roase toxine. Toxinele mobilizate din depozite se vor elimina şi pe alte căi depurative, în principal rinichiul şi pielea. De aceea, urina poate avea o coloraţie nefi­rească şi un miros mai urât, iar uneori apar transpiraţii în timpul administrării. Ştiind acestea, ne dăm seama că în cazul persoanelor cu un grad mare de intoxicare, cum sunt şi pacienţii cu cancere, nu este suficientă o sin­gură administrare pe zi. O posologie corectă im­pune 2 până la 4 prize pe zi, în funcţie de situaţie.

Radioprotecţie

Zeolitul elimină acele componente oncogene ale celulelor tumorale care se deversează în sânge, după distrugerea lor în masă, prin radioterapie. Pe unele le poate adsorbi direct, dar acţionează şi indirect, prin menţinerea funcţiilor sistemului imunitar.
Excepţia de la cele prezentate mai sus este radio­terapia metabolică, care este însă foarte rar aplicată. Aceasta constă în ingerarea de fluide ce conţin izotopi radioactivi, cu tropism pentru anumite ţesuturi. Exem­plu: administrarea de Stronţiu 89 în cancerul de pros­tată, atunci când apar determinări secundare osoa­se multiple. Pe durata acestui tip de tratament se reco­mandă a nu se folosi zeolit.

Chemoprotecţie

Prin aceleaşi mecanisme funcţionează zeolitul şi în cazul administrării de citostatice. Doar că în această situaţie metoda de lucru trebuie să fie puţin diferită. Che­moterapicele sunt transportate spre tumoră de către sânge. Ele îşi exercită acţiunile antitumorale doar pe durata a câteva ore de la administrare, cât timp au con­centraţie maximă în sânge. Ulterior scade concen­traţia lor şi nu mai au acţiune antitumorală eficientă, dar vor continua să manifeste efecte adverse. Unele citostatice sunt depistabile în ţesuturi şi după câteva luni de la administrare (ex. cisplatin). Zeolitul extrage din sânge chemotoxinele, scăzându-le concentraţia. Ca să nu scadă eficienţa citostaticelor, trebuie doar să nu fie prezent în tubul digestiv concomitent cu concen­traţia lor maximă. Aceasta presupune să nu se admi­nistreze cu 3 ore înainte de citostatic şi nici în urmă­toarele 10-12 ore. Dar în afara acestei perioade, pre­zenţa lui devine imperioasă, spre a curăţa toxinele care nu mai sunt eficiente împotriva tumorii, în schimb slăbesc un organism deja măcinat de boală. Elimină şi resturile celulelor tumorale dezintegrate, împreună cu componentele lor oncogene.
De fapt, atât în radioterapie, cât şi în chemoterapie, zeolitul este un bun colaborator întru eliminarea tumo­rii dintr-un organism pe care îl şi ajută ca, în loc să piar­dă din vitalitate, să şi-o conserve.

Alte utilităţi ale zeolitului în oncologie

* Se ştie că în general pacienţii cu acest gen de pro­­bleme slăbesc vizibil. Un adaos de zeolit corespun­ză­tor la 1% din hrana zilnică va conduce de regulă la încetinirea şi chiar stoparea fenomenului.
* Tulburările gastrice şi de motricitate intestinală, uneori asociate cu infecţii microbiene intestinale, sunt alte neplăceri instalate în cursul tratamentelor conven­ţionale oncologice. Zeolitul are o acţiune anti-acidă fără a perturba efectul enzimelor din sucul gastric. Este util în tratarea gastritelor, a refluxurilor gastro-esofa­giene şi chiar a ulcerelor. Totodată, absoarbe şi elimină microbii şi toxinele acestora. Ca mijloc complementar zeolitului, recomandăm maceratul la rece de obli­geană, cu efect mult mai bun decât tinctura şi compri­matele din pulberea aceleiaşi plante.

* De foarte multe ori pa­cienţii cu probleme onco­lo­gice ajung să aibă complicaţii renale, care pot merge până la nevoia stringentă de dializă. Atunci când viaţa ajunge să depindă de maşina salvării care te duce perio­dic la un aparat ce îţi purifică sângele, ea poate deveni un calvar. De aceea, un ajutor în curăţarea sân­gelui este binevenit, iar zeolitul funcţionează ca un fil­tru al acestuia la nivelul tubului digestiv. Foarte im­por­tantă pentru pacienţii he­mo­dializaţi este buna sa capa­citate de a neutraliza amonia­cul.
* La nivelul scheletului, zeolitul stimulează creş­terea şi diferenţierea celulelor normale osoase. În cabi­net îl utilizez cu bune rezultate pentru tratarea osteo­porozei, combinat cu propolisul, lăptişorul de matcă şi ceaiul de pir.
* O bună măsură de protecţie şi un mijloc eficient de tratament în oncologie este utilizarea zeolitului o lungă perioadă de timp. Adică, din momentul în care s-a pus diagnosticul, atât înainte, în timpul, cât şi după tratamentul alopat, pentru toate motivele dezbătute mai înainte. În funcţie de starea pacientului şi terapia aplicată, se recomandă 2-3 administrări pe zi a câte 1-2 linguriţe de ceai umplute „la ras”, pe stomacul gol. Preferăm utilizarea sub formă de pulbere, întrucât capsu­lele şi comprimatele aduc cu ele diverşi exci­pienţi (lianţi, gelatine proteice, coloranţi, conservanţi, …), substanţe care nu îşi au rost în condiţionarea unui supliment natural monomaterial şi neperisabil. Şi, cum cel mai simplu este să prevenim în loc de a trata, tre­buie să ne gândim la acele persoane sănătoase, care ar putea ajunge pacienţi oncologici, datorită expunerii cronice la toxicitate diversă. Sub raport profesional, men­ţionăm cu deosebire pe acei care lucrează în agri­cultura modernă (pesticide, insecticide), în industriile chimice, minerit. O altă categorie este personalul me­dical din secţiile de radiologie şi radioterapie, la care se ştie că apar mutaţii cromozomiale. În aceste situaţii, ar fi utilă administrarea câte 5 zile pe săptămână a 1 lin­guriţă rasă de pulbere, de 1-2 ori pe zi, în funcţie de severitatea expunerii şi greutate.

Etică şi marketing

Zeolitul nu este un panaceu! Nu e piatră minune! El este o resursă valoroasă, cu multiple şi demonstrate utilităţi. Există zeoliţi naturali, dar şi zeoliţi sintetici. Cei sintetici au aplicaţii strict industriale. În scop tera­peutic se folosesc doar zeoliţi naturali. Menţionăm fap­tul că zeolitul, fiind un mineral, este un nonsens să i se atribuie eticheta „bio”, care e aplicabilă doar pro­duselor vegetale, animale şi derivatelor lor. Utilizat ca supliment nutriţional, merită toată atenţia lumii ştiin­ţifice româneşti, cu atât mai mult cu cât în ţară avem depozite de zeolit, iar aplicaţiile lui în medicină sunt încă timide. Când se foloseşte drept remediu natural unic are efecte benefice. Dacă se asociază cu alte re­me­dii cu care conlucrează bine (ex. propolisul, în cazul oncologiei), efectele pot fi mai rapide şi mai ample, chiar la doze mai mici. Despre beneficiile zeolitului se pot spune încă multe lucruri, dar pe acestea poate le vom dezvolta cu altă ocazie.
Să sperăm că medicina convenţională va putea co­la­bora cu medicina naturistă în beneficiul pacienţilor, chiar dacă nu sunt încă pe deplin cunoscute mecanis­mele de producere ale unor fenomene benefice, dar care se manifestă evident şi repetabil. Aşa cum nici focul şi nici curentul electric nu sunt complet înţelese de către cercetători, dar totuşi sunt unanim acceptate şi folosite. Pe de altă parte însă, este necesar ca şi în aria terapiilor naturiste să existe specialişti care să stăpâ­neas­că domeniul, metoda şi limbajul medical. În ab­senţa acestora nu poate exista o punte de legătură între cele două părţi ale aceluiaşi domeniu, acela al sănă­tăţii. Apreciez că în acest caz concret, al zeolitului, şapte ani de muncă şi studiu clinic pot îndreptăţi pre­zentarea unor aprecieri rezultate dintr-o experienţă rea­lă. Mai mult, atunci când în media se face o promovare greşită a unui remediu care poate fi o speranţă de viaţă pentru bolnavii de cancer, şi nu numai, mulţi ar consi­dera o datorie să facă nişte precizări clarificatoare.
Revenind la perspectiva frumoasă furnizată de epi­genetică, de a aborda cancerul pe direcţia reconvertirii către normal a celulelor îmbolnăvite, constatăm că zeo­litul dispune de mecanisme care ne îndreptăţesc să îl considerăm unul dintre acele ajutoare de care orga­nis­mul uman are nevoie, spre a-şi putea folosi forţele proprii pe această cale.

Un zeolit de bună calitate, împreună cu sfaturile ne­cesare utilizării lui găsiţi la Melidava, tel.: 0740/20.50.40, 0768/19.29.39  www.melidava.ro