Melidava

PROPOLISUL SI SISTEMUL IMUNITAR

Propolisul și sistemul imunitar

Beste Ozsezen, Sibel Karakaya

Introducere

Utilizările medicale ale propolisului sunt determinate de efectele sale benefice asupra sănătății, fiind imunomodulator, antimicrobian și anti-inflamator și datează din antichitate – 300 ien.- în vindecarea unor leziuni ale pielii, furuncule, ulcerații și ca agent anti-inflamator. Compoziția chimică a propolisului este complexă, și au fost identificate peste 300 de fitochimice, inclusiv polifenoli, sescviterpene, steroizi, alcooli, cetone, chinone, cumarine, aminoacizi și substanțe anorganice. Această compoziție depinde de perioada de colectare, locație, origine geografică și sursa de plante. De ex. componentele principale ale propolisului care provine din diferite regiuni ale Turciei sunt flavonele (apigenină, luteolină), acizii fenolici (acizii 3,4-dimetoxicinamic, p-cumaric, cafeic și CAPE), flavanolii (quercetină, kaempferol) și flavanonele (pinocembrină, pinostrobină). Principalele componente ale propolisului din Mexic sunt naringenina, naringina, kaempferolul, quercetina, acacetina, luteolina, pinocembrina, chrysina, epoxipinocembrina, chalcone, pinostrobină, pinocembrină, izalpinină, acizii cafeic, 3,4-dimetoxicinamic, cinamic și rhamnetină. Principalul component care exercită efecte imunomodulatoare, anti-inflamatoare, antioxidante și antimicrobiene din propolisul brazilian este artepillina C.

Calitatea farmacologică a propolisului depinde de compoziție și locul de colectare, de tipul de vegetație, anotimp și specia de albine. În pofida diferențelor de compoziție, studiile au arătat acțiunea imunomodulatoare a propolisului. Concentrația de propolis sigură pentru oameni este de 70mg/zi. Nu au fost găsite modificări ale concentrațiilor lipidelor totale, trigliceridelor, colesterolului și HDL-colesterolului la șobolanii tratați cu diferite concentrații de extracte etanolice sau apoase din propolis (1, 3 și 6mg/kg.zi, timp de 30 de zile).

Fitochimicele din propolis care determină acțiunea imunomodulatoare

În ultimii 10 ani au fost publicate numeroase articole privind acțiunile antioxidante și imunomodulatoare ale propolisului și/sau componentelor sale bioactive, precum fenolii. Activitățile imunomodulatoare ale propolisului au fost atribuite componentelor sale fenolice, în special flavonoizilor, unor acizi fenolici (cinamic, 3,5-diprenil-4-hidroxicinamic), CAPE, quercetinei, și artepillinei C. Activitatea sa antioxidantă este atribuită CAPE și/sau artepillinei C. CAPE se găsește în principal în propolisul provenit din zone cu climă temperată. Propolisul verde brazilian conține numai urme de CAPE, dar conține cantități mari de artepillină C. Ozdal et al. au colectat mostre de propolis din diferite regiuni ale Turciei și au investigat total fenolii, total flavonoizii, profilele fenolice, capacitatea antioxidantă totală, și activitatea antioxidantă după digestia gastrointestinală. Ei au comunicat că conținutul total de compuși fenolici și flavonoizi este de 10,39-19,97g GAE/100g și 3,07-29,18g QE/100g. După digestia gastrointestinală recuperarea medie a compușilor fenolici și a flavonoizilor este de 13,1% și respectiv 43,4%. În plus, a fost demonstrată creșterea capacității antioxidante totale a celor mai multe mostre de propolis după digestia gastrointestinală. Capacitățile antioxidante ale extractelor etanolic (PVEE) și hexanic (PVEH) din propolis verde brazilian față de radicalul DPPH au fost de 13,09 și 95,86µg/mL ca valori IC50. Rezultatele au confirmat că conținutul cel mai mare de artepillină C produce cea mai mare activitate antioxidantă. Fitochimicele din propolis, în special CAPE și artepillina C sunt componentele principale care determină activitatea antioxidantă și sunt asociate probabil cu acțiunea imunomodulatoare a propolisului.

Răspunsul imun

Principalele componente ale sistemului imun, care este intrinsec sănătății, sunt diferitele tipuri de celule imune și citokine care constituie semnale de comunicare. Funcția fiziologică a sistemului imun este apărarea împotriva microorganismelor infecțioase, dar și substanțe străine pot elicita răspunsuri imune. Apărarea împotriva microorganismelor este mediată de reacțiile timpurii ale imunității înnăscute, iar răspunsurile târzii de imunitatea adaptivă.

La organismele pluricelulare sistemul imun înnăscut este conservat evoluționar. El constituie o apărare rapidă împotriva microorganismelor invadante în decurs de câteva ore, înainte ca sistemul imun adaptiv să transmită un răspuns antigen-specific după câteva zile. Celulele sistemului imun sunt clasificate drept celule prezentatoare de  antigen (APC), limfocite și celule efectoare. Celulele sistemului imun înnăscut sunt clasificate drept celule fagocitice (neutrofile, macrofagi) și celule natural killer (NK). În plus, alte componente principale ale sistemului imun înnăscut sunt barierele  fizice și chimice, proteinele din sânge și citokinele.

Celulele sistemului imun și funcțiile lor

Celule prezentatoare de antigen              Limfocite                             Celule efectoare

Monocitele/macrofagii, neutrofilele, celulele dendritice (DC) și celulele NK sunt celule efectoare primare implicate în imunitatea înnăscută. Cele trei funcții principale ale monocitelor/macrofagilor sunt fagocitoza, prezentarea de antigen celulelor T efective, și sinteza diferiților mediatori ai inflamației. Celulele fagocitice distrug microorganismele prin două mecanisme diferite, unul dependent de oxigen, în care se produc oxigenul reactiv și intermediarii cu azot, și altul independent de oxigen, în care sunt puse în libertate enzimele lizozomale și proteazele. Neutrofilele, ca celule fagocitice, distrug extracelular microorganismele, în timp ce monocitele/macrofagii distrug celulele infectate cu patogeni. Activarea monocitelor și macrofagilor se poate produce pe căi dependente de receptorii de  tip Toll sau independente de TLR. Celulele dendritice au roluri esențiale în răspunsurile înnăscute la infecții și în legarea răspunsurilor imune înnăscute și adaptive. Celulele NK distrug celulele infectate prin activitate citolitică. Celulele imunității înnăscute sunt eficiente în stoparea infecțiilor în stadii timpurii. Când macrofagii sunt expuși la stimuli inflamatori, secretă citokine precum TNF. Imunitatea înnăscută folosește arme letale pentru a distruge patogenii, cu producere de citokine inflamatoare. Deși producerea cantităților potrivite de citokine este benefică pentru gazdă, producerea lor excesivă poate cauza toxicitate. Deci modularea imunității are o importanță vitală. Uneori, celulele imune înnăscute nu pot recunoaște unii patogeni, iar limfocitele sistemului imun adaptiv furnizează o apărare împotriva acestor patogeni.

Mai departe, sistemul imun adaptiv protejează împotriva infecțiilor ulterioare cu același patogen. Imunitatea adaptivă prezintă un răspuns târziu (zile) și cu inițiere lentă împotriva unor molecule specifice microorganismelor care invadează țesuturile (ating organele limfoide prin bariera epitelială) și alți antigeni străini. Acesta constituie un răspuns imun specific și robust către gazdă. Celulele responsabile pentru emergența răspunsului imun adaptiv mănâncă limfocite, limfocite B iar produsele lor – anticorpii – elimină patogenii extracelulari, în timp ce limfocitele T efectoare distrug patogenii intracelulari. Au memorie și se produce un răspuns imun mai rapid și mai eficient la întâlniri repetitive. CD4+ T helper secretă în principal IFN-γ, IL-2 și inhibă proliferarea celulelor Th2. Totuși, celulele Th2 secretă în principal IL-4 și IL-10 și inhibă celulele Th1. Activarea celulelor Th1 și Th2 contribuie la imunitatea mediată celular și la răspunsul imun umoral Celulele CD4+ T helper ajută macrofagii să elimine microorganismele ingerate și ajută celulele B să producă anticorpi.

Sistemul imun are deci mai multe proprietăți importante pentru funcționarea sa normală. Sistemul imun înnăscut constituie prima linie de apărare a gazdei împotriva microorganismelor, iar moleculele produse în cursul răspunsului imun înnăscut stimulează imunitatea adaptivă care furnizează specificitate față de anumite molecule distincte și capacitatea de a-și aminti și răspunde la expuneri repetate față de aceleași microorganisme.

Efecte imunomodulatoare asupra imunității înnăscute și adaptive

Propolisul are o acțiune de modulare asupra unei game largi de celule imune, inclusiv monocite/macrofagi, neutrofile, limfocite, celule NK și bazofile/mastocite.

Efecte asupra imunității înnăscute

Efectele propolisului asupra imunității înnăscute sunt; creșterea capacității fagocitelor, activarea celulelor NK, a celulelor limfoide și DC. Atât inhibiția cât și activarea celulelor mast depind de concentrația propolisului.

Efecte asupra fagocitelor, celulelor NK și citokinelor

Propolisul și/sau componentele sale bioactive pot modula activarea macrofagilor și produce o creștere a capacității fagocitice. TNF este o citokină pro-inflamatoare secretată de numeroase celule imune și produsă în special de către macrofagi. Macrofagii mai produc și secretă și alte citokine pro- și anti-inflamatoare precum IL-6, IL-10, IL-12 și chemokine. Neutrofilele sunt celule fagocitice care produc citokine precum TGF-α, TNT, IL-6, IL-12 și CXCL2/IL-8.

Componente ale sistemului imun înnăscut și funcțiile lor principale

Studii recente privind efectele imunomodulatoare ale propolisului

Efectul propolisului asupra imunității înnăscute și adaptive

Celulele sistemului imun și funcțiile lor

Celule prezentatoare de  antigen              Limfocite                            Celule efectoare

Alte componente principale ale sistemului imun înnăscut sunt barierele fizice și chimice, proteinele din sânge și citokinele.

Monocitele/macrofagii, neutrofilele, celulele dendritice (DC) și celulele NK sunt celule efectoare primare implicate în imunitatea înnăscută.  Cele trei funcții principale ale monocitelor/macrofagilor sunt fagocitoza, prezentarea de antigen celulelor T efectoare și sinteza diferiților mediatori inflamatori. Celulele fagocitice distrug microorganismele prin două mecanisme diferite, unul dependent de oxigen în care se produc ROS și intermediarii cu azot, și unul independent de oxigen în care sunt puse în libertate enzime lizozomale precum lizozimul și unele proteaze. Neutrofilele, ca celule fagocitice, distrug extracelular microorganismele, în timp de monocitele/macrofagii distrug celulele infectate cu patogeni. Activarea monocitelor și macrofagilor se poate produce dependent sau independent de receptorul de tip Toll (TLR). Celulele dendritice au un rol esențial în răspunsurile înnăscute la infecții și în legarea răspunsurilor imune înnăscute și adaptive. Celulele NK distrug celulele infectate prin activitate citolitică. Celulele imunității înnăscute sunt eficiente în stoparea majorității infecțiilor în stadii timpurii. Atunci când macrofagii sunt expuși la stimuli inflamatori, ei secretă citokine precum TNF. Imunitatea înnăscută oferă arme letale în distrugerea patogenilor prin producerea de citokine inflamatoare. Deși producerea de cantități potrivite de citokine este benefică pentru gazdă, producerea lor excesivă poate cauza toxicitate. Deci, modularea imunității are o importanță vitală. Uneori celulele imunității înnăscute nu pot recunoaște anumiți patogeni, iar limfocitele sistemului imun adaptiv furnizează o apărare împotriva acestor patogeni.

Sistemul imun adaptiv efectuează o protecție mărită împotriva reinfectării ulterioare cu același patogen. Imunitatea adaptivă furnizează un răspuns târziu (câteva zile) și cu inițiere lentă împotriva moleculelor specifice microorganismelor care invadează țesuturile (ating organele limfoide prin barierele epiteliale) și a altor antigeni străini. Ea constituie un răspuns imun specific și robust al gazdei. Celulele care realizează răspunsul imun adaptiv sunt limfocitele. Limfocitele B și anticorpii pe care îi produc elimină extracelular patogenii, în timp ce limfocitele T efectoare distrug patogenii intracelular. Au memorie, și se produce un răspuns imun mai rapid și mai eficient la întâlnirile repetitive. Celulele CD4+ T helper (Th) pot fi diferențiate funcțional în celule Th1 și Th2. Celulele Th1secretă în principal IFN-γ și IL-2 și inhibă proliferarea celulelor Th2. Celulele Th2 secretă în principal IL-4 și IL-10 și inhibă celulele Th1. Activarea celulelor Th1 și Th2 contribuie la imunitatea mediată celular și la răspunsul imun umoral. Celulele CD4+ T helper ajută macrofagii să elimine microorganismele ingerate și ajută celulele B  să producă anticorpi.

Sistemul imun are unele proprietăți de importanță fundamentală pentru funcționarea sa normală. Sistemul imun înnăscut constituie prima linie a apărării gazdei împotriva microorganismelor, iar moleculele produse în cursul răspunsului imun înnăscut stimulează imunitatea adaptivă, care oferă specificitate față de anumite molecule și capacitatea de a-și aminti și răspunde la expuneri repetate la același microorganism.

S-a comunicat că producerea de metabolit intermediar al oxidului nitric (NO) nu a fost inhibată semnificativ în endotoxinele bacteriene în celulele RAW 264,7 stimulate cu lipopolizaharide (LPS) în prezența unui extract etanolic din propolis iranian la concentrațiile de 15 și 1,5µg/mL. Totuși, doza cea mai mică de extract de propolis (0,15µg/mL) a inhibat producerea de NO în celulele tratate cu LPS. Similar, s-a comunicat că producerea de ROS indusă de LPS a scăzut semnificativ în celulele tratate cu 0,15µg/mL extract din propolis. În cazul expresiei genelor inflamatorii (expresie mărită a mARN pentru IL-1β, IL-6 și COX-2 în celulele tratate cu LPS), au fost comunicate inhibiții semnificative ale expresiei  COX-2 pentru toate dozele de extract din propolis și a expresiei IL-1β la dozele de 0,15 și 1,5µg/mL de extract din propolis. Doza cea mai mare de extract din propolis (15µg/mL) a inhibat semnificativ expresia mARN al IL-6, în timp ce efectele inhibitoare ale concentrațiilor mici de extract din propolis nu au fost semnificative.

Extractele în metanol și apă din propolis olandez au inhibat producerea de NO în celulele de macrofagi murinici J774.1 activate cu LPS cu valori IC50 de 23,8 și respectiv 51,5 µg/mL. Autorii au comunicat că analogii CAPE, CAPE și cafeatul de cinamil au inhibat NO cu valori IC50 de 13,8, 7,64 și 9,53µM. Au fost demonstrate activitatea citotoxică și de inhibiție a NO ale extractului din propolis encapsulat prin coacervare pentru a masca gustul amar al propolisului. A fost măsurat efectul extractului etanolic din propolis (EEP) asupra producției de NO în celulele RAW 264,7 induse cu LPS. EEP a inhibat producerea de NO la concentrația de 0,1µg/mL. Propolisul turcesc originar din Sivas, Turcia a fost superior în comparație cu omologii săi, precum EEP din Polonia și EEP din propolis verde brazilian în termeni de inhibiție a NO și de efect anti-inflamator.

Receptorii de tip Toll au un rol esențial în răspunsul imun înnăscut prin recunoașterea modelelor moleculare conservate asociate patogenilor, precum lipopolizaharidele bacteriene, lipopeptidele, ARN și ADN viral. Una dintre citokinele pro-inflamatoare, IL-1β, este implicată în diferite activități celulare, inclusiv proliferarea, diferențierea și apoptoza. IFN-γ este important în protecția împotriva infecțiilor virale, unele infecții bacteriene și cele cu protozoare. Orsati et al. au studiat efectul propolisului asupra expresiei receptorilor de tip Toll, TLR2 și 4 și producerii de citokine pro-inflamatoare IL-1β și IL-6 la șoareci BALB/c masculi cărora li s-a administrat propolis (200mg/kg). Ei au observat expresii mărite ale TLR-2 și TLR-4 în macrofagi și celulele splinei șoarecilor tratați cu propolis față de cei din grupul martor. În plus, au fost determinate producții mărite de citokine pro-inflamatoare IL-1β și IL-6.

Bachiega et al. au investigat efectul imunomodulator al propolisului asupra producerii de citokine (IL-6, IL-1β și IL-10) pe macrofagi peritoneali obținuți de la șoareci masculi BALB/c in vitro. Au găsit o producție mărită de IL-1β de către macrofagii incubați cu propolis, acizii cumaric și cinamic, la toate concentrațiile (5, 10, 25 și 100µg/bazin) reprezentând activitatea lor imunostimulatoare. Propolisul și acizii fenolici au inhibat IL-6 și IL-10 produse de macrofagii peritoneali în prezența și în absența LPS. Protocolul LPS a reprezentat 2 condiții diferite indicând rolul preventiv al propolisului  și componentelor sale prin incubarea macrofagilor cu produse naturale înainte de a aplica LPS și efectul terapeutic al propolisului și componentelor sale, prin incubare de produse naturale cu macrofagi tratați cu LPS. Propolisul a părut a fi eficient în ambele condiții, dar acizii cinamic și cumaric au fost eficienți doar preventiv. Răspunsul dependent de doză al propolisului în micșorarea citokinelor pro-inflamatoare a fost comunicat de Xool-Tamayo et al. Concentrațiile de propolis mai mari de 100µg/mL au inhibat producerea de citokine. Însă o concentrație de 50µg/m L de propolis Yucamiel a fost suficientă pentru a produce concentrații mari de IL-10 și IL-4. Autorii au concluzionat că o doză mică de propolis se corelează bine cu producerea in vitro de IL-10 și IL-4, dar cu un răspuns inflamator slab spre moderat in vivo la șoareci masculi BALB/c după 2 ore.

Inuui et al. au determinat activitatea anti-inflamatoare a extractelor din propolis de tip plop, de tip Baccharis, de tip Dalbergia și de tip Senegal, folosind producerea de NO stimulată cu LPS în celulele de macrofagi murinici J774.1. Ei au comunicat că toate extractele etanolice din propolis au prezentat o scădere dependentă de doză a producerii de NO până la ˂50µg/mL. Ei au determinat că 8 componente izolate din propolis senegalez prezintă activitate anti-inflamatoare ridicată împotriva expresiei sintazei inductibile a NO indusă cu LPS.

A fost comunicat efectul inhibitor al propolisului verde brazilian asupra diabetului de tip 2 și adipozității, prin declanșarea citokinelor inflamatoare, celulelor supresoare derivate din mieloid (MDSC). Un alt studiu a comunicat că artepillina C din propolis verde brazilian este componenta care activează fagocitoza macrofagilor. A fost demonstrat un efect pozitiv asupra funcției imune la șoareci bătrâni după administrarea de propolis verde brazilian. Autorii au comunicat că deși producția de IL-1β, IL-4 și IFN-γ a crescut după administrarea de propolis la șoareci bătrâni, aceste concentrații mărite nu au fost semnificative statistic, considerând că aceste citokine nu au fost supra-produse la dozele administrate. Totuși, supraproducerea de citokine trebuie atent evaluată în termenii unui răspuns inflamator nociv sau ai autoimunității. Un studiu recent a comunicat că propolisul a inhibat TNF-α și IL-6 și a mărit producerea de IL-10. Propolisul a downmodulat expresia LC3 indusă de LPS. Aceste date arată că propolisul modulează imunitatea înnăscută prin downmodularea activității monocitelor pro-inflamatoare.

Celulele NK au efecte citotoxice, în special împotriva celulelor de cancer sau a celulelor infectate viral, fără a necesita expunere anterioară la antigen pentru medierea activității lor. Ele recunosc celulele infectate și/sau stresate și răspund prin omorârea lor directă și prin secretarea de citokine inflamatoare. Celulele NK sunt o sursă importantă de IFN-γ, care activează macrofagii pentru a ucide microorganismele ingerate. Ele mediază producerea de de citokine pro-inflamatoare, inclusiv a IFN-γ, TNF și a chemokinelor. Sforcin et al. au investigat efectul propolisului asupra activității citotoxice a celulelor de tip NK de șobolani, folosind celulele de limfom murinic (Yac-1) drept ținte. Ei au găsit o activitate crescută a NK după administrarea de propolis la șobolani timp de 3 zile, ceea ce indică efectul pe termen scurt al propolisului asupra sistemului imun.

Takeda et al. au folosit o pulbere hidrosolubilă din extract de propolis (WPP), artepillină C, acid p-cumaric și drupanină asupra celulelor NK de la șoareci C57BL/6 (B6) de tip sălbatic (WT) și deficienți în RAG 2 (RAG-/-) și BALB/c, deficienți în IFN-γ (IFN-γ -/-), deficienți în receptorul IFN-γ (IFN-γR-/-) și RAG-/-, constatând creșterea activității citotoxice a celulelor NK după administrarea a 100mg/kg.zi de WPP timp de 4 zile șoarecilor WT. WPP administrat oral (200mg/kg.zi, timp de 4 zile) a cauzat creșterea șoarecilor RAG-/-, ceea ce a indicat că activitatea celulelor NK indusă de WPP nu depinde de celulele imune formate (celule T, NK T și B). Administrarea orală a unui amestec format din artepillină C, acid p-cumaric și drupanină, componente majore ale WPP, a produs activitate similară cu cea a 200mg/kg de WPP asupra celulelor NK. Administrarea orală a componentelor individuale ale amestecului, artepillină C și acid p-cumaric a mărit citotoxicitatea celulelor NK.

Efecte asupra celulelor dendritice și citokinelor

Principalele funcții ale DC sunt răspunsul înnăscut la infecții și cuplarea răspunsurilor imune înnăscute și adaptive. Ele au o funcție critică în răspunsurile imune adaptive prin capturarea și punerea în funcțiune a antigenilor microbieni față de limfocitele T. Adachi et al. au studiat semnalarea intracelulară Ca²⁺ din DC folosind un biosenzor condițional de Ca, șoareci YC3.60 transgenici și efectul administrării orale de propolis asupra DC. Rezultatele au indicat că propolisul brazilian poate induce semnalare Ca²⁺ în celulele imune, dar nu induce expresia markerilor activării asupra limfocitelor și proliferării lor. Celulele dendritice au un rol esențial în patogeneza astmului și rinitei alergice. A fost comunicat impactul CAPE asupra DC în patogeneza astmului precum și efectul inhibitor al CAPE asupra celulelor dendritice derivate din monocite (MoDC) și IL-2, p40, IL-10, IP-10 stimulate cu extract brut din acarieni. Autorii au indicat că mecanismul inhibiției citokinelor este legat de semnalarea NF-kB, dar nu și de calea MAPK. Song et al. au investigat efectul inhibitor al galanginei izolate din propolis asupra activării DC și proprietăților tolerogenice. DC tolerogenice (tolDC) pot induce diferențierea celulelor T imunoregulatoare. Ei au demonstrat că expunerea la galangină în cursul diferențierii DC produce efecte anti-inflamatoare asupra DC și au sugerat că galangina poate constitui un candidat în prevenirea sau tratamentul bolilor inflamatoare.

Studii in vitro și in vivo au comunicat un efect pozitiv al extractelor etanolice și apoase din propolis asupra celulelor imune înnăscute și producerii de citokine. Studii pe oameni au demonstrat efectul pozitiv al propolisului asupra IL-6, CRP și TNF-α, ceea ce indică efecte pozitive ale suplementării cu propolis asupra inflamației cronice.

Propolisul blochează PAK-1, putând evita fibroza pulmonară și refăcând un răspuns imun normal

Efecte asupra imunității adaptive

Imunitatea adaptivă este compusă din două tipuri de răspunsuri imune, denumite imunitate umorală și imunitate mediată celular. Anticorpii produși de limfocitele B mediază imunitatea umorală, iar imunitatea mediată celular este mediată de către limfocitele T. Celulele B și T dețin un rol important în apărarea imună adaptivă și constituie o altă populație importantă de celule mononucleare din sângele periferic (PBMC).

Efectul propolisului asupra imunității adaptive poate fi considerat o stimulare a producerii de anticorpi de către limfocitele B cu efecte atât imunosupresive cât și imunostimulatoare depinzând de concentrația propolisului.

În mai multe studii au fost demonstrate efectele imunosupresiv și de stimulare a proliferării limfocitelor ale propolisului. A fost comunicat că dacă se produc efecte supresive sau de stimulare depinde de concentrația propolisului. Marquez et al. au investigat activitatea imunosupresivă a CAPE în celulele T umane și au comunicat că 10µM CAPE inhibă puternic activarea celulelor T mediată de receptor. Această inhibiție este bazată pe supresarea transcripției genei IL-2 și a expresiei IL-2R în celulele T umane. Park et al. au demonstrat activitatea imunomodulatoare a CAPE pe șoareci BALB/c femele și au găsit o scădere a numărului de celule, în special de celule T. La grupul care a primit CAPE (5, 10 și 20mg/kg) a fost observată o scădere a greutății timusului și/sau a celularității timusului și splinei. Totuși, CAPE nu afectează proliferarea limfocitelor în celulele B, dar cauzează o creștere a blastogenezei limfocitelor T pentru doza de 20mg/kg. Ei au sugerat că CAPE afectează în principal celulele T in vivo. Semnalele Ca²⁺ reglează proliferarea, diferențierea, apoptoza și diferite programe transcripționale din celule (celule T, B și mast) ale sistemului imun. Mobilizarea intracelulară a Ca²⁺ este indusă prin stimularea receptorilor imuni, inclusiv a receptorului de antigen al celulelor B. EEP din propolis brazilian nu exercită un efect remarcabil asupra viabilității splenocitelor sau expresiei CD86 asupra celulelor B și CD69 asupra celulelor T. Autorii au concluzionat că propolisul brazilian nu afectează proliferarea limfocitelor in vitro. Un alt studiu a arătat că CAPE a inhibat secretarea de IFN-γ și IL-5 și proliferarea celulelor CD4+ T umane provenite de la indivizi sănătoși și de la pacienți astmatici sensibilizați cu acarieni in vitro. Aceste rezultate au demonstrat că CAPE este capabil să inhibe producerea de citokine și proliferarea celulelor T, făcând din propolis un candidat pentru tratamentul afecțiunilor alergice. Draganova-Filipova et al. au comunicat că mici concentrații de propolis (0,001mg/mL) stimulează răspunsul imun al celulelor T, dar concentrația cea mai mare de propolis (10mg/mL) are efecte citotoxice. Ei au indicat de asemenea că propolisul și CAPE au indus apoptoza în celulele McCoy-Plovdiv și upreglarea expresiei p53, ceea ce arată distrugeri inițiale de ADN. Cercetătorii au subliniat activarea refacerii ADN de la detectarea simultană a antigenului nuclear celular în proliferare (PCNA) și au comunicat că propolisul a indus apoptoza prin activarea unei căi dependente de p53, în timp ce CAPE a activat extern apoptoza printr-un mecanism independent de p53.

A fost investigat efectul propolisului asupra sistemului imun în condiții de stres prin măsurarea producerii de citokine Th1/Th2 de către celulele splinei pe șoareci acut stresați. Stresul produce disfuncții ale echilibrului Th1/Th2. Deși nu au existat diferențe semnificative între producția normală de IL-2 și celulele splinei stimulate cu ConA, a fost evidențiată o inhibiție semnificativă între producția normală de IFN-γ și cea stimulată de ConA în comparație cu grupul martor. Cantitățile de bază de IFN-γ au fost 122,51, 81,45 și 70,90pg/mL pentru grupul martor, cel indus de stres și cel tratat cu propolis. Aceste mărimi determinate în condițiile stimulării cu IFN-γ și ConA au fost 15,068, 6296 și 4933pg/mL. În cazul producerii de citokine Th2, producția de bază de IL-4 nu a fost determinată, însă în culturile stimulate cu ConA stresul a inhibat semnificativ producția de IL-4 de către celulele splinei. Această inhibiție nu a fost observată la șoarecii stresați tratați cu propolis.

Propolisul poate deci prezenta atât efecte imunosupresive cât și efecte imunostimulatoare în funcție de concentrația sa, iar CAPE poate inhiba producerea de citokine și proliferarea celulelor T.

Concluzii

Studiile in vitro și in vivo arată că propolisul poate modula funcțiile celulelor imunității înnăscute și adaptive și stimula activitatea acestor celule în lupta împotriva agenților infecțioși. Propolisul și componentele sale, în special CAPE și artepillina C, prezintă efecte imunomodulatoare și activități de inhibiție sau stimulare față de celulele și componentele răspunsului imun și inflamator. Suplementarea cu propolis are efecte pozitive asupra inflamației cronice. Întrucât propolisul acționează atât pro- cât și anti-inflamator cu activități dependente de concentrații, perioada de tratament și condițiile experimentale, trebuie considerat că mediatorii inflamatori sunt o spadă cu două tăișuri, fiind implicați în lupta împotriva infecției dar care pot și produce distrugeri de țesuturi.