Melidava

„Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (proverb românesc, Anton Pann) Formula As an 2013 nr 1065

Spread the love

Extras: „…am analizat apa dintr-un nu­măr mare de fântâni, pe teritoriul a patru sate. Dintre toate, una sin­gură avea apă potabilă, în adevăratul sens al cu­vân­tului. Cantitatea de nitriţi şi nitraţi în apele din pânzele freatice era de la 10 până la de 50 de ori peste limita ma­ximă admisă.”

http://arhiva.formula-as.ro/2013/1065/ecologie-14/cine-bea-apa-din-pumni-straini-nu-se-satura-niciodata-proverb-romanesc-anton-pann-16306

„Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (proverb românesc, Anton Pann)

Acum 25 de ani, nu aş fi crezut că voi ajunge să cumpăr de la magazin apă de băut.

La fel, nu aş fi crezut în ruptul capului că o să cumpăr usturoi din China. Mâine, însă, dacă Mol şi Chevron reuşesc să-şi pună planurile în aplicare, s-ar putea să cumpărăm apa de băut la preţ dublu, şi de ce nu, adusă din import.

Străinii au descoperit că pot extrage de pe pă­mân­tul românesc o nouă bogăţie, uriaşă ca afacere pentru ei, dar şi ca implicaţii geopolitice pentru noi: gazele de şist. Ce sunt acestea? Denumite astăzi „gaze ne­con­venţionale”, sunt ştiute încă din 1820: gaze naturale cap­­tive în roci sedimentare, numite şisturi sau roci rezervor. Gazele de şist sunt distribuite difuz, ca nişte bule mici în masa de rocă. Ar putea arăta precum o gresie poroasă, spre deosebire de punga imensă de gaz din exploatarea convenţională de gaz metan. Dacă în şisturi se aplică o presiune, ele au proprietatea de a se desface în foi subţiri (gr. schistos=rupere), care se desprind unele de altele. Astfel se eliberează gazul captiv din aceste roci rezervor.
Imaginaţi-vă acum că pentru eliberarea acestui gaz se aplică metoda numită „fracturare hidraulică”, prin care se pompează subteran circa 10.000 metri cubi de lichid la prospecţiune, respectiv, 60.000 de metri cubi în exploatare, cu cicluri care se repetă, pentru fiecare sondă, de 8-10 ori, pe durata a circa 5 ani. Lichidul uti­lizat pentru fracturare, în scopul de a disloca rocile re­zer­vor, conţine apă (ca agent hidraulic), nisip sau parti­cule ceramice, în proporţie de 4-9% (menţin deschise canaliculele rezultate) şi 0,5% până la 2% diverşi aditivi chimici. Ca să avem o imagine despre cantitatea de substanţe chimice pompate în subteran, socotind doar procentul minim utilizat, adică 0,5%, înseamnă aproximativ 50 de metri cubi doar la o prospecţiune, adică cât 2-3 vagoane cu diverse substanţe chimice. Iar la exploatarea în sine, pe un singur ciclu de fractu­rare, vorbim de o „îmbogăţire” a solului cu câteva trenuri marfar încărcate cu amestecuri de aditivi chi­mici.

De reţinut este faptul că procedeul utilizează pre­siuni enorme, de 1.000 de atmosfere, pentru a disloca rocile în adâncime. Ceea ce e tragicomic în pre­zen­tă­rile comerciale de pe site-urile societăţilor care îşi pro­pun să exploateze gaze de şist este insistenţa cu care ne explică grija faţă de mediu. Aceasta constă în aceea ca s-ar izola cu beton acviferele (straturile geo­logice cu apă). Dar betonarea este, de fapt, un element tehnic fără de care forajul în sine nu ar putea exista, căci s-ar sur­pa, ca orice groapă ne­con­solidată. În fapt, prin be­­tonarea realizată în pa­ra­lel cu forarea, se constituie un tub vertical de 2-4 km adân­cime (forajul vertical), din capătul căruia pornesc alte 4-8 tuburi orizontale (fo­ra­jele ori­zon­tale), dis­pu­se ra­dial, fiecare de câte 1-6 km lungime. După de­fi­nitivarea forării, deci şi a construirii tubu­rilor de be­ton, la ca­pă­tul forajelor ori­­zontale, cât şi pe toată lungimea lor, ur­mează a fi practicate găuri prin mici explozii, în număr de 80-100 pe fiecare foraj ori­zon­tal. Lichidul pompat de la suprafaţă prin pre­siu­ne stră­­bate tubul vertical de be­­ton, ajunge în cele ori­zon­­tale, apoi iese din aces­tea prin acele găuri, pă­trun­­­zând în straturile de roci, spre a elibera gazele. Dato­ri­tă imensei presiuni, o par­te din lichid refulează apoi pe aceleaşi tuburi, trans­­­­portând şi gazele. De­vine lesne de înţeles chiar şi pentru un ne­spe­cialist că aceste aşa-numite „izolări de acvifere”, adică tu­bulaturile de beton, nu sunt făcute din grijă faţă de me­diu. Ele reprezintă sim­ple elemente tehnice ale pro­cesului tehnologic, fără de care nu s-ar putea capta gazul. În acest fel, pe durata unui an de ex­ploa­tare, sunt pompaţi circa 100.000 me­tri cubi de flu­id, din care refluează doar 30-40%. Res­tul rămâne în sub­te­ran, o moştenire otrăvită pentru stră­nepoţii noş­tri. Adep­ţii acestei industrii afirmă că acest lichid otră­vit ar rămâne cantonat strict în locul de injecţie, dar acest lu­cru este o impo­si­bili­ta­te fizică, chimică şi geo­logică.

European Roe Deer Walking On Water.

Un exemplu că acest lucru este perfect posibil sunt acele curio­zităţi din zonele de „Foc viu” şi de vulcani no­ro­ioşi. Aici, fisurile create de mişcă­rile tectonice permit gazelor şi lichidelor de adâncime să iasă la suprafaţă. E doar o chestiune de timp până când aces­te fluide otrăvite vor ajunge, efectiv, în apele de su­prafaţă. Dar, surpriză! Deşi se apreciază, în gene­ral, că gazul de şist este la adâncimi de 2-4 km, totuşi, în Statele Unite s-au rea­li­zat nu mai puţin de 50.000 de foraje pentru gaz de şist la adâncime mică, de numai 30 de metri (revista „Le Point”). Cu atât mai rapid pot străbate aditivii chimici până la stratul de apă potabilă. Iar asta nu e tot: acele zeci de mii de metri cubi de apă chi­mizată ca­re refluează la suprafaţă împreună cu gazul de şist se de­pozitează în nişte iazuri de decan­ta­re. Acest fluid, după ce a trecut prin rocile fisurate, an­trenează la su­pra­faţă nu doar gaz, dar şi metale grele şi materiale ra­dioactive din compoziţia acelor roci, care se adaugă aditivilor iniţiali. Ce se va întâmpla cu aces­te iazuri în România? Eu cred că vor rămâne moştenire viitoarelor administraţii. Iar între timp, natura îşi va face datoria şi va absorbi acest lichid otrăvit prin fisu­ri­le din pereţii iazurilor, care se vor crea inevitabil în timp, pe seama neglijenţei şi nepăsării. Peste câteva zeci de ani, poate nici nu se va mai şti bine originea lor şi pericolul pe care încă îl vor reprezenta. Strănepoţii noş­tri se vor scălda voioşi în ele, după care, îmbol­nă­vindu-se, cu greu cineva şi-ar mai putea da seama care este cauza.
Dar în ce constau, oare, acele substanţe chimice din lichidul de forare? Nu are nici un rost să le trecem în re­vistă, pentru că, oricum, compoziţiile exacte sunt păs­trate secrete. Motiv pentru care nici una din com­paniile implicate în extragerea gazelor de şist din lume nu vorbeşte despre efectul lor asupra arealului şi nu există nici un studiu de impact asupra mediului al aces­tor substanţe, nici luate singular, nici în asociere.
Pentru rigoarea demersului jurnalistic, vom in­for­ma cititorii că Direcţia de Mediu, Sănătate Publică şi Si­guranţă Alimentară din Parlamentul European a pu­blicat un raport în care se identifică 260 de substanţe chimice, dintre care unele cunoscute pentru toxicitate, efecte mutagene şi cancerigene. Dar această listă pare doar un rezumat faţă de raportul Comisiei pentru Ener­gie şi Comerţ a Camerei Reprezentanţilor din SUA, ca­re în perioada de referinţă 2005-2009, trece în re­vistă nu mai puţin de 750 de substanţe chi­mice, cu men­ţiunea că aces­tea nu epui­zea­ză subiectul, din pricina le­gislaţiei care permite com­­pa­niilor să păstreze secre­tul acestor cocktailuri otrăvite, pe motivul concurenţei. Trist este că cetăţeanul român nu va afla niciodată ce substanţe ar fi uti­lizate în acest proces.

În SUA nu a cerut nimeni niciun aviz de mediu acestor companii, până în momentul în care cetăţenii afectaţi nu s-au or­­ganizat şi nu şi-au cerut drep­turile prin intermediul unor avo­caţi. În aceste con­diţii, ne întrebăm cum ar putea arăta exploatările deschise de aceşti giganţi eco­nomici în Ro­mânia, pe care ei o consideră ca din lu­mea a 3-a? (Vă invi­tăm să vi­zio­naţi fil­mul Gas­land pe Inter­net!)

https://www.youtube.com/watch?v=6mp4ELXKv-w

Retrospectivă istorică

În doar două decenii, între anii 1895-1914, trusturile străi­ne au reuşit să acapareze a­proa­pe integral industria pe­tro­lului din România. După 1929, prin aplicarea poli­ticii porţilor deschise, capita­lul autohton din domeniu lăsat în concurenţă cu uria­şele capitaluri străine, a fost evi­dent surclasat. După al doilea război mondial, ruşii au luat şi ei tot ce au putut căra de aici în Uniunea So­vietică. Vestea despre redobândirea, de curând, a unei platforme maritime în Marea Neagră a venit odată cu adevărul că era deja con­cesionată unor companii străi­ne. E posibil ca isto­ria să se repete şi în ceea ce pri­veş­­te gazele de şist…

Oamenii au strigat în stradă, pe 4 aprilie, la Bârlad, împotriva exploatării gazelor de şist. Alte acţiuni si­milare s-au mai desfăşurat deja şi sunt anunţate în mul­te dintre oraşele ţării. Merită încercată o acţiune de coalizare a societăţii civile şi de retrezire a unui simţ civic adormit, în jurul unui bun atât de preţios cum e apa. Noi suntem peste 70% apă. Tot ce este viu conţine apă. Contaminarea apei potabile este un fapt de o deo­sebită gravitate. Iar acest lucru mă duce cu gân­­dul la nici mai mult nici mai puţin decât una din directivele KGB-ului, de control asupra populaţiei prin controlul calităţii apei. Vă sună cunoscut?

Raţiuni practice

Diverşi analişti aserviţi se străduiesc să arate justi­ficări pentru exploatarea gazelor de şist. Ne explică cu blândeţe că România va rămâne fără gaze şi petrol în următorii 15 ani şi că trebuie să facem ceva. Tot la fel ni se prezintă tabloul mondial şi se afirmă că ar mai fi petrol pentru mai puţin de 30 de ani, gaz natural con­venţional pentru 70 de ani şi cărbune pentru mai puţin de 250 de ani.
Ne întrebăm atunci, de ce sunt descurajate soluţii deja găsite, precum maşina care funcţionează electric, fără benzină? De ce nu se exploatează corespunzător energia eoliană, când o singură centrală de mare putere se spune că poate produce cam cât consumă un judeţ întreg? De ce nu se captează mai multă energie solară?
Revenind la oile noastre, România îşi asigură din surse proprii, în momentul de faţă, minimum 70% din ne­cesarul de gaz al ţării. Iar din întregul necesar, popu­laţia consumă doar 20%. Pe de altă parte, sunt difuzate recente informaţii despre noi zăcăminte convenţionale în perimetrul Neptun al Mării Negre, descoperite de OMV Petrom şi Exxon. Doar aceste zăcăminte ar pu­tea asigura aprovizionarea cu jumătate din necesarul Ro­mâniei, după cum se estimează. Deci, ideea că ga­zele de şist ne-ar putea scăpa din sfera de influenţă ru­seas­că şi că nu am fi nevoiţi să mai cumpărăm gaz scump de la ei este falsă, căci noi avem deja gaz sufi­cient.

Istorie recentă

Am lucrat în Banat, timp de 12 ani, ca medic de fa­milie şi medic naturist. Acolo am analizat apa dintr-un nu­măr mare de fântâni, pe teritoriul a patru sate. Dintre toate, una sin­gură avea apă potabilă, în adevăratul sens al cu­vân­tului. Cantitatea de nitriţi şi nitraţi în apele din pânzele freatice era de la 10 până la de 50 de ori peste limita ma­ximă admisă. Ei provin din infiltraţii ale în­grăşă­min­telor chimice cu azot. Pentru cabinet, am fă­cut un foraj la 80 de metri adâncime, şi abia acolo am gă­sit o apă potabilă, o apă de calitate. Ei bine, mi-am fă­cut datoria de om şi de medic, şi am anunţat auto­ri­tăţile comunale şi judeţene, administrative şi me­dicale, despre nivelul inadmisibil al poluării apei. Efec­tul? Zero. Nimănui nu i-a păsat. Cu prilejul cam­paniilor elec­torale, fiecare can­didat a promis cel puţin un foraj de apă mai adânc. Acum, satul în care am trăit mai bi­ne de un deceniu are un foraj. Dar care nu este echipat cu o pompă de adân­cime. Veşnica problemă, nu sunt bani… Între timp, este cert că un copil sugar a murit in­toxicat cu apa otră­vită cu care i se prepara laptele praf. Sigur, nu a fost nimeni tras la răspundere pentru asta.

Infiltraţiile de nitraţi şi nitriţi se realizează prin me­canisme simple, fără fisurări provocate, fără presiuni imense exercitate artificial, care grăbesc asemenea fe­no­mene; şi fără lacuri reziduale. Iar acestea sunt doar două substanţe toxice, din careuna poate ucide repede. Dar dacă ar fi cu mult mai multe în apa pe care o bem, cu care gătim şi ne spălam ?
Să sperăm că autorităţile responsabile, media şi cetăţenii vor înţelege implicaţiile uriaşe şi mizele aces­tei chestiuni, care depăşeşte cu mult, în oroare, tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, după 1989.

Vicepreşedinte al Societăţii Române de Apiterapie

Cristina-Aosan

Cristina Aosan

#Melidava #MelidavaRomania #maimultdecatsanatate #polen #polencrud #naturavie #alimentfunctional

O descoperire remarcabila pentru apicultura, nutritie si apiterapie, a constituit-o polenul crud.
Pana in urma cu cativa ani, in apiterapie se utiliza doar polenul uscat, cum era in mod obisnuit furnizat de apicultura.
In Martie 1992, Patrice Percie du Sert, inginer agricol si apicultor pasionat din Franta, era intr-o stare alterata de sanatate datorita muncii extenuante. Medicul i-a spus ca nu mai poate continua la fel ca pana atunci.
Cum albinele incepusera recoltarea polenului, atras de culorile placute si proaspete ale granulelor, s-a lasat purtat de dorinta de a-l gusta pentru prima oara direct din colector.
Cititi mai multe aici:

https://melidava.com/informatii-pentru-sanatate/pastura-cruda-polen-crud/polen-crud-aliment-functional-si-probiotic/
...

Lasati un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *